Din poveștile bunicii Marica (azi, în zi de comemorare)
Nastratin Hogea se întorcea de la moară când își vede vecinul pândindu-l la gard. Vecinul cel zgârcit, cel care folosea orice prilej de a-i cere câte ceva fără să mai dea înapoi.
- Hei Nastratin ce mai faci, ai fost la moară? întreabă vecinul.
- După cum se vede, răspunde Nastratin sec.
- Văd că ai măcinat făină și mălai, continuă vecinul.
- După cum se vede, repetă Nastratin.
- Păi dă-mi și mie o baniță de făină Nastratine, că ai acum din belșug să nu mai bat și eu calea până la moară. Ți le-oi înapoia când macin la rândul meu.
Nastratin era pățit. Vecinul ori întârzia așa de mult încât se făceau uitate datoriile sale ori îi returnase datoria cu resturi de făină mucezită, mai puțină și cu țărâță. Așa că se gândește el cum să-l refuze și atunci îi răspunde:
- Ah vecine, nu pot să-ți dau. Trebuie mai întâi să întind făina pe sârmă să se usuce!
Vecinul uluit de așa răspuns îi zice:
- Cum Nastratine, dar așa ceva nu s-a mai pomenit! Cum e aia să întinzi făina la uscat?
- Da dar ... vezi vecine, dacă dorești să găsește pretexte, poți pune și făina pe sârmă la uscat.
Și eu râdeam, de cât de șugubăț era Nastratin ăsta, pe care-l știm din cărți, cu șalvari vărgați vestuță neagră și fes roșu, mereu alături de un măgăruș. Așa era bunica Marica, scotea de te miri unde o poveste să mă facă să nu mai spun: ”da dar ...”.
”Da dar”-ul, îmi zicea ea, e ca un fel de ”nu” pe care fiecare îl împănează cu tot felul de pretexte. Pretexte sau făcături. Și ale mele probabil că erau mai puerile ori mai serioase în funcție de treburile pe care mi le încredința.
De striga după mine în toiul jocului însemna la ea că treabă e serioasă. Și grabnică. Atunci primeam câte o sarcină pe care trebuia s-o duc ”la bun sfârșit”. Eu foloseam mereu ”dadarul”. La mine era semn fie că o lăsasem repede baltă sau o făceam de mântuială. Treaba primită, desigur. Așa că trebuia să-i demonstrez bunicii că am încercat ”tot posibilul”, că ”m-am căznit”, că am cerut singură ajutor ori, mi-am pus imaginația la contribuție. Și mai ales că am avut răbdarea de a încerca de mai multe ori. Păi ia gândiți! Mă chema la ea cum chema Împăratul pe Prâslea, pentru că numai în el mai avea încredere. Apoi, mamaia cu o așa o mină serioasă îmi vorbea și ”îmi încredința” o treabă așa după puterile mele tocmai când erau desene animate ori când aveam eu cheful cel mai mare de joacă dar clar nu puteam refuza. Prâslea, el nu s-a dat la o parte de la nici o muncă serioasă și în folosul celorlalți. Trebuia ori să rad mere de plăcintă, ori să curăț miezii de nucă, ori să aleg fasolea de mizerii sau grâul de neghină, ori orezul de spărtură, fix când eram prinsă în cea mai serioasă joacă cu cățelul ori cu mingea pe stradă, de îmi pierea toată bucuria jocului.
Dar asta înseamna că mă arătasem demnă de încredere și cum ea le știa pe toate era de înțeles că mă găsise capabilă să rezolv singură problema. Și treaba trebuia făcută fără cicăleli din acelea cu ”unde e cratița”, castronul, sita, răzătoarea și mai ales terminată până la curățarea locului care drept să spun și acum mi se pare cea mai grea parte a treburilor...
Dar cum îmi mai creștea apoi inima la câte o laudă meritată spusă așa în fața tuturor celor care mâncau plăcinta.
Iar dacă făceam treabă de mântuială, vai și-amar ce alte povești mai aveam să aud. Desigur nu despre mine ci despre o grămadă de lighioane ale pădurii ... sau eroi de poveste.
Și-acu mă gândesc cu odibă cum le-ar mai trebui celor din jur câte o mamaie Marica că prea o-ntorc ei ca la Ploiești, pentru orice fleac doar ca să pice ei bine sau în picioare. Mereu. Căci orgoliul lor e ca un fel perpetuum hopa Mitică.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu