Semne de neuitare
Mi-am impus să îmi pun pe deget din nou acest inel ca semn de respect și ne-uitare. Uneori ca vremurile să nu se mai întoarcă, trebuie să nu uităm întâmplările și rostul lor.
189... Această camee din fotografie a fost primită de mama bunicii mele ca dar de nuntă. Era într-un set de 3: cercei și medalion. Montura din aur era sofisticată, cu niște cârcei de viță de vie iar cameea era prinsă în aur de patru gheruțe fine.
1926 - Străbunica mea, a transmis-o mai departe, la nuntă bunicii. Iar bunica, avea de gând să facă asta cu una din fiicele ei. Dar nu s-a mai putut.
1946 - Încetase războiul și familia mamei mele s-a reîntors de la Moeciu - locul lor de refugiu, în Ploieștiul bombardat. Casa noastră din Piața Anton, scăpase ca printr-o minune. Vis-a-vis erau două case făcute praf, două dealuri de moloz. Bunicul a plecat la servici, lucra ca CFR-ist și bunica s-a apucat de curățenie. Puținii bani de rezervă pe care-i mai aveau și care oricum se devalorizau, i-a ascuns în gheme mari, cât o minge de fotbal, făcute din șnururi de zdrențe pentru preșuri.
Nu trecuseră două ore de la înapoierea lor și pe stradă s-au auzit împușcături. Mitralieră. Așa că lăsând ușa de la intrare așa cum era, descuiată, a apucat doar să-și ascundă cei 5 copii. Ascunzători ca vai de lume. Mama, la 5 ani era cea mică, și-și amintea cum o pufnea râsul sub pat, pentru că stăteau acolo înghesuiți și ei i se părea că e o joacă. Ba chiar îi gâdila pe ceilalți. În curte, culcând poarta la pământ a intrat un soldat sovietic. Cel cu mitraliera. Căra un sac plin, s-a uitat prin curte, a spart toate geamurile casei într-un tir de mitralieră apoi s-a proptit în ușa de la ”camera de la drum”. Acolo era sufrageria bunicii. Ai mei nu mai răsuflau de frică. A înghesuit în sac ce a găsit prin vitrine, ceea ce apucase bunica să scoată din pivniță, adică obiectele de argint și evident tot ce nu era perisabil. A deschis sertarele și a luat bruma de bijuterii și ceasul de masă. Două gulere de blană din cuier. Bijuteriile, erau într-o cutiuță mică, adică un mic colier de perle, setul de camee și ceva cercei desperecheați, ai copiilor. Apoi a mai tras un tir lung de mitralieră pe peretele exterior al casei, ca și cum o însemnase și a plecat. Familia mea a mai stat o oră sub paturi. Doar bunica îndrăznise să se uite pe fereastră și să vadă spatele și uniforma soldatului care, ca un Moș Crăciun, căra sacul plin. Apoi cu teamă s-au ridicat de acolo și timpul a început să curgă, într-o relativă normalitate. În curte, bunica a găsit o cizmuliță din ”piele de șarpe” scăpată și cameea din medalionul în care nu fusese foarte bine strânsă în montura ei.
1966 - Au trecut anii și când eu, la rândul meu aveam patru - cinci ani, am tras cu urechea la poveștile pe care mama și bunica le spuneau când găteau împreună. Eram după ușă și trăgeam cu urechea la ceea ce păreau ”secrete” care nu trebuiau auzite de copiii mici și guralivi. Așa am aflat pentru prima dată de povestea cizmuliței din piele de șarpe și de cameea cu pricina. Tot atunci bunica mea decretase că aceea camee mi se cuvine mie, ca cea mai mică fiică, a celei mai mici fete și mama își imagina că până o să cresc, o să găsească ceva aur în așa fel ca bijuteria să fie purtabilă.
1986 - Am împlinit 25 de ani, terminasem facultatea, lucram de un an la fermă, undeva la sat și cadoul părinților mei, la aniversare a fost un inel frumos, montat cu o camee. Mama strânsese toate resturile de aur din tortițe uitate, adunase penițe ani de zile și cumpărase de la un coleg de servici, 2 grame dintr-o brățară adusă din Irak. Ploieștiul era plin de cei care lucrau în petrol în zona Irak, Iran. Atunci mi-a spus din nou povestea cameei care trecuse prin 4 generații de femei din familia noastră. Varianta oficială.
1987 - Am fost căutată la Ferma din Ciorani de un lucrător de la Securitate.Unul venit special de la Ploiești. Nu ajunsese în câmp după mine doar pentru că paznicul de zi, pierit de frică, îi spusese că nu se știe prin ce parte a fermei voi fi fost eu. Îmi lăsase o citație să mă prezint la Ploiești la Sediul Securității. Fără explicații. Toată lumea m-a privit suspect. Eu mă gândeam că sunt chemată cu probleme legate de recolta de legume. Mama, împrumutase ceva benzină și a venit să mă ia cu mașina de la Ciorani și să-mi spună întreaga tărășanie. Colegul de servici de la care ea cumpărase legal aurul, cu acte și chitanță, fusese pârât că face speculă și avea un proces „de ilicit”. Ce avea ilicitul (specula) cu Securitatea acelui timp și nu cu Milița nici azi nu am aflat logica? Oricum mama dăduse declarații la Sediul Securității de trei ori. Timpul/nopțile state acolo însumau mai mult de 36 de ore. Era o vreme când astfel de întâmplări nu se aflau instantaneu ca acum chiar dacă ne despărțea doar 40 de kilometri ( Ploiești - Ciorani). Ancheta, pentru cele 2 grame de aur se terminase prin hotărârea de confiscare a prejudiciului. Adică a inelului. Mama a decis că nu are rost să merg și eu la declarații așa că mi-a luat inelul și a mers ea să îl ”depună”. Ea figura ca proprietară a celor 2 grame deci ea îl și înapoia. Marele noroc și o adevărată întâmplare a fost că acolo, în sălile de așteptate ale anchetatorilor, a stat să le vină rândul, alături de bijutierul care îmi făcuse montura bijuteriei. Din brățara respectivă cumpăraseră 6 persoane câte o bucățică și-și făcuseră verighete, cerceluși pentru copii, toți la același bijutier. Un maestru în lucrat aurul, dumnealui, om în vârstă, calm, trecuse, cum spunea, lună de lună prin astfel de proceduri, menite să bage frica în oase. Și dumnealui i-a explicat mamei că nu e nevoie să dea tot inelul ci să restituie cele două grame de aur. Așa că mama, conspirativ, s-a reîntors cu bijutierul la atelier, au tăiat montura, au cântărit cele două grame și în jumătate de oră, au scăpat de anchetă. Mama a început să adune din nou stilouri chinezești, cu penițe din aur.
1990 - Am avut din nou inelul pe deget. Cu o montare mult mai simplă.
2025 - De la un timp inelul nu l-am mai purtat. Cameea e fragilă și inelul mi se părea că îmi e strâmt. La marile evenimente îl pun cu mare drag pe deget. Dar săptămâna acesta am decis să-l port din nou. Pentru că trebuie să-mi aduc aminte în fiecare clipă, văzându-l, toate simbolurile pe care le încorporează această camee. El nu mai are valoare materială ci doar una profund sentimentală, legată de simbolurile și valorile pe care le poartă, legată de vremuri tragice și de vremuri fericite. Și de modalități prin care eu să fac diferența între ele. Și mai ales cum leagă o bucățică de calcedonie sculptată, patru generații, 125 de ani, din care să învăț ceva, pregătindu-mă probabil să predau cameea celei de-a cincea generații.
.