Cer eliberarea

,,Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.”-Constantin Noica

Sunt păstrătorul iubirii noastre. 
Nu,
nu am rămas în ghipsul ei etern, 
doar că nu era nimeni altul s-o facă.

Și nu,
nu-i o ultimă disperată pledoarie,
prin asta, cer eliberarea
și dacă n-aș face-o
e ca și cum n-aș respira.

Chestia e că iubirea omenească 
nu-mi iese niciodată uzată;
ea știe cărarea
spre o nouă reașezare în matcă 
până când sufletu-mi topit 
e ademenit să se scurgă
prin sinapsele cele mai adânci 
ale minții,
sporindu-mi înțelegerea lumii 
și tot ce-i frumos în viață.

Și-atunci sunete aurii, 
curg lin ca mierea
absorbite de trup
ca întreg,
iar ochiul nevăzut 
detonează, 
fulminant ziduri închise încă
iar suflul brăzdează incizii de mai departe 
în mine
paradoxal, cerând eliberare. 

Iar tu nu ai decât obligația de a fi clar. 
clar, ultima intimitate a amândorura, 
clarul,  ultima oglindire a ta în mine.

.