Regenerabilă? Până când? Până la primul Panettone!

 

 

 

Ce Dumnezeu? Măsor a doua oară. Din nou 53. Centimetrii. Dar aveam 55 ? Merg la șifonier și verific măsura care încă îmi mai apare pe ultima pălărie cumpărată: numărul 55, clar! Mi-a scăzut circumferința capului! Cu creier cu tot? S-a dizolvat sau s-a netezit?

 Prietena mea care s-a apucat să  tricoteze îmi face o beretă. Roșie. Are și ea una. Vom fi ca-n filmul cu ”Beretele roșii” pe care-l vedeam în copilărie la Cinema Muncitoresc. Roșu evident este ”scarlat” adică, o nuanță mai închisă; un pic mai stacojie. Iar modelul e acela tip  ciupercă sau ”pleașcă lăsată pe o parte”. I-am cerut bentiță mai lată, să-mi protejez urechile, mai ales pe cea dreaptă și bleagă. Așa că după întâlnirea noastră vin acasă, chitită să nu uit și mă măsor. Fac asta în fața oglinzii. Îi trimit ”citirea” repede pe whatsapp  apoi rămân gânditoare în fața oglinzii, cercetându-mă. Înțeleg să scad în înălțime. Verticalitatea în bătălie cu gravitația, tasare,  chestii cu un număr de vertebre mereu dureroase dar să mi se micșoreze diametrul craniului nu văd cum? Altfel ar fi de rău, bănuiesc. Probabil că e de la scăderea în volum a părului? Eh, așa-mi trebuie dacă îl vopsesc tot timpul! Părul el, mai pică, se mai rărește. Vopseaua mea recentă migrează lunar de la arămiu strălucitor (culoarea coniacului) către un  portocaliu spălăcit. Iar părul de revoltă se pare că plecă. Iar ca stil acum am ajuns la tunsorile care ”subțiază fața”, adică la cele, spun coafezele, care stau bine celor de + 60 și care îți redau încrederea în sine, pentru că ”radiază îndrăzneală și-ți scoate în evidență atuurile”. Atuuri care va să zică! Mie asta  de acum îmi face capul mic, semăn cu un arici zâmbăreț; perciunii par ei „șic” dar părul e prea filat parcă și se împuținează ca atunci când cer eu special să-l facă ”pierdut” ca să nu-mi fie cald. Bun dar eu cer așa ceva vara, când transpirația, îmi inundă ceafa și spondiloza pur și simplu mă pândește  în orice încăpere cu aer condiționat nu în plin ianuarie ca acum. Deci las 53 cm. și mă calmez. Fără jenă și fără sperieturi. Poate e din cauza centimetrului de croitorie, altfel desenat, mai economicos.

Rămân în continuare în fața oglinzii. Unele aspecte ale îmbătrânirii sunt pline de mici semne pe care nu le observ zi de zi. Dar niciuna, sunt conștientă, nu este nici surprinzătoare, nici aducătoare de rușine  și totuși când am timpul de a le observa la rece, au puterea de a mă șoca. De fiecare dată. Nu observasem nimic pe  anul asta până nu m-am văzut într-o vitrină din Centru. Mi s-a întâmplat chiar ieri la Galeriile Ploiești, acolo unde este Cazinoul de lângă H&M. Vă spun, să nu treceți pe acolo adânciți în gânduri și cu privirile duse fix pe geamurile mate. Ei bine, la mine preț de o fracțiune de secundă doar m-am uitat în vitrina Cazinoului și nu m-am recunoscut. Mai rău după aceea m-am întrebat: Cine e aia? Cum ziceam, astfel de momente au încă puterea de a mă șoca. O privire critică a paznicului de la cazinou, îmi spune că semăn cu un cocor cu coroana încrucișat cu un curcan curios, cu gușă gureșă...

Așadar ca să nu mă deprim în astfel de momente, îmi imaginez că sunt un proiect. Pentru că obișnuința de a lucra cu proiecte, mai ales cu cele bune mă fac să mă concentrez interior. Stau chiar în fața oglinzii și încep cu o evaluare serioasă a plusurilor și minusurilor mele, urmată evident de  stabilirea unor obiective, evident realizabile. Dorința mea este să mă reinventez. Ăsta e cuvântul la modă. Mai degrabă să  verific dacă mai sunt regenerabilă? Măcar cât de cât fiabilă. În revistele și linkurile online astfel de proiecte sunt cu duiumul. Eroinele de acolo îți împărtășesc cu voce suavă, educată și cu un entuziasm plin de bun simț cum au depășit toate obstacolele care sunt foarte grele față de situația ta; după care îți spun cât de lesne se pot reinventa. Ele au întotdeauna câte o eșarfă  de cașmir (pe care o ador) peste hainele pastelate, bine călcate, o dantură perfectă și strălucitoare și părul coafat la perfecție. Stau picior peste picior în bucătăria lor modulată, imaculată care are o culoare liniștitoare, fie gri porumbel fie vernil culoarea orzului sau în living-ul cu canapele de creton înflorat și buchete mari de trandafiri aranjați impecabil.

Eu stau în baia mea minusculă, inundată de vecini. Ca să am spațiu las ușa deschisă. Nici ea și nici eu nu arătăm impecabil. De când mi-am schimbat becurile cu filament cu cele cu leduri (economice) știu că ceva la lumină e greșit. Lumina mea din baie e demascatoare. Poate fi folosită la interogatorii sub tortură. Cred că încă nu am înțeles eu cum e cu ledurile și naturalul.

Primul lucru care mă obsedează este după cum vedeți activitatea mea foliculară. Părul din cap scurt și puțin, în paralel cu părul de pe picioare care se pare că crește și el mai  încet. Măcar asta e de bine nu? Dar firele în surplus care mă sâcâie cel mai tare s-au mutat undeva la mijloc, adică în bărbie și pe gât unde răsar cu ticăloșie. Sunt la fel de încăpățânate precum buruienile. Țepoase și văzute în lumina rece a băii, îmi imaginez că neextirpate la timp  vor deveni o barbă ce se vrea tribut lui Iorga. Lumina mea din baie cu toate că e rece e oarecum blândă cu orgoliul meu. Prea blândă îmi dau seama la evaluare și acest lucru combinat cu scăderea vederii, pardon a acuității mele vizuale, pare să fie un avantaj. Eu nu mă percep așa de critic precum bodyguardul din Centru. Parcă fața mea nu arată tocmai rău  pentru anii mei. Înțelesul ăsta, îmi zic,  e doar pentru susținerea stimei  mele de sine. Lucru acesta mi-a prins bine  când o auzeam de la alții, pe la 39 de ani, 49, chiar și 59 dar la vârsta care începe cu 6, deja nu prea mă mai ajută. Cei care îmi spun că sunt înfloritoare se simt și ei datori  să mă complimenteze. Până la urmă măgulirile de acest fel sunt unul dintre lucrurile cele mai nesuferite alături de complimentul etern că am slăbit când e evident că nu s-a întâmplat o așa minune. Mă uit atentă la bărbia mea. Dublă. Îmi netezesc ușor cu stânga pielea gâtului. Parcă aș vrea să mă sugrum. Număr alunițele, micile pete care nu erau acum o lună acolo,  apoi cu degetele mari îmi adun pielea de sub bărbie și cu arătătoarele  îmi ridic pielea  din cele două riduri (adevărate șanțuri) de pe o parte și de alta a gurii și le duc spre spate. O clipă, doar o clipă, fața mea de când eram tânără mă privește iar. Zâmbitoare. Visătoare.

Zona ochilor  nu are  prea multe riduri. Dar are cearcăne. Azi sunt accentuate. Și totuși de fiecare dată mă felicit că nu sunt mai adânci și asta pentru că nu am fumat prea mult și uite acum asta da răsplată! Totuși cele două rigole de la ochi, pe care le numesc riduri de expresie există. La fel  și cele două paralele dintre sprâncene, cele ale încruntării. Hmmm, apoi, vin pleoapele lăsate. E un termen pentru asta: ptoza palpebrală (nici nu țin minte latineasca chirurgicală) sau pleoape căzute. Moștenite din familie. Se tratează dacă vreau să mai pun fard pe pleoape. Deocamdată nu-mi pasă de ele. Mi le ascund de după ochelari. Ah apropo, oare unde mi-am lăsat ochelarii? I-a văzut cineva?

Sprâncenele au  început și ele să se rărească și sunt inegale. O crestătură de demult a rărit locul ca o pajiște unde a întors tractorul. Și zău, au făcut mătreață. Cică, spun specialiștii nu mă ”port delicat” cu scalpul. Scalpul sprâncenelor există? Problema e că așa strâmbe îmi dau un aer supărat și posac chiar și când sunt senină.

Mi-ar plăcea pe undeva să am fața blând ridată în rețea fină, a bunicii mele. O frumusețe naturală, neprelucrată  cumva familiară cu a mea, acum. Probabil voi îmbătrâni la fel îmi spun. Mi se umezesc ochii gândindu-mă că nu pot compara figura mea de acum, cu a mamei. Am deja cu 8 ani peste momentul când ea a murit.

Pielea mi-e ca o hârtie de copt unsă cu unt, un pic translucidă, un pic creponată,  cu adaos de cuperoză  că deh tensiunea trebuie și ea să se arate în obraji. Mă gândeam că nu cu mai mult de 10 ani în urmă pomeții mei aveau aspect de măr mai ales când roșeam și roșeam repede și buzele pline aveau catifelarea petalelor de trandafir. Hmmmm! Până la urmă am noroc că pomeții mei, în combinație cu gușa care momentan e în ușoară retragere nu îmi dau acea formă a pomeților care să mă asemene cu un popândău care-și ascunde în cavitatea bucală o bună provizie de nuci în bucile obrajilor. Toate astea până la urmă de acoperă cu fond de ten și creion corector. 

Reinventare îmi zic? Mă fac că nu-mi aduc aminte de Panettone-le cadou care stă ispititor la o mână distanță de cum ies din baie ca o adevărată cutie a Pandorei. Oh, Panettone, Panettone cum mă strigi tu pe mine! 

Controlează-te Ivone! Controlează-te!

 

.