Calea întunecată și chepengul spre lumină

  Așa cum spune Nichita Stănescu sunt locuri în noi de o fertilitate nemaipomenită, acele cotloane ale inimii, goale care trebuie umplute altfel ”moartea va urca ca o coloană de mercur” să ne acapareze. O moarte a spiritului care nu e liber.

 În vremuri ca cele de azi, mă ajută experiențele pe care le-am avut când am mers pe calea întunecată. A bâjbâi în întuneric îți dă timp, un timp dilatat de angoasă care te face să te întrebi de tot și de toate și care nu îți oferă credibilitate. Uneori vorbești de întuneric, întunericul din tine ca de haos dar sunt două noțiuni diferite. Dacă vrei, ai timp să le deosebești. Te gândești că amândouă te obligă să-ți ieși din zona de confort și te înfricoșează. Oare ai putea rămâne veșnic acolo? Eu am întâlnit astfel de oameni. După mult timp mi-am dat seama că acel timp și loc, pe mine, m-au îmbogățit, m-au înțelepțit. Tocmai pentru că doar acolo am ajuns la granițele despre care mi-am făcut proiecții spunându-mi că ele  nu sunt sigure, nu sunt vizibile,  neștiind că există înaintare și unde poți presupune cum e mersul înapoi spre punctul inițial, rătăcirea, repetabilul sisific. 

Pari abandonat, dorești să fugi de lume, dorești să faci un pact ca să ieși la lumină. Și cel mai important este că în întuneric nu faci performanță, nici măcar nu te gândești la ea. Cred că înveți mai mult, mai dur și mai durabil în simplă stare de supraviețuire. Dar sigur dorești să se termine mai repede. Și nu e nerăbdarea care te îndeamnă să-ți ieși din limitele proprii, e nevoia acută de lumină, de claritate. Ceea ce am descoperit eu valoros este că doar acolo ești dispus să faci compromisuri sincere, respectate apoi o viață întreagă. E momentul când starea-ți plină de adrenalină (o putem numi și panică) dacă e la nivel maxim, sau doar lipsa de confort psihic dacă e mai atenuată, vine spre tine sub forme necunoscute pentru a-ți testa limitele. Să investighezi zone ale mentalității, ale judecăților de valoare proprii și mai ales foarte puțin explorate, dau vieții tale (mele) consistență și originalitate, îți (îmi) trasează scopul. Ascunși în întunericul din noi, în umbră, nici negocierea nu durează mult căci cu îngrijorarea în spate, înțelegerile sunt predispuse la acceptare imediată. Eu numesc acest loc din 'năuntru, o nouă inteligență a dedesubtului căci are voluptatea penumbrei și mai ales are inexplicabilul a acelui ceva, neinventat încă. Adică, o lipsă a trucurilor pe care șmecheri ni le oferim îmbrăcând frumos experiența în norme sociale. 

Ați simțit vreodată aceste momente de dislocare, în care  nu te sperie consecințele, responsabilitățile, apartenența? Care îți răstoarnă schema tapiseriei din care faci parte, formând un nou model? Unic, splendid. E asemănător cu momentul înfloririi care nu are loc dacă înauntru nu s-a format embrionul ce conține chiar și sămânța. E momentul când înțelegi că drumul pe care mergi nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Și eu, chiar mă înspăimânt de cei care nu au avut astfel de experiențe, se feresc sau nu vor să știe de ele.

.Sunt un om viu - Nichita Stănescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui..
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.).

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!.
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:.

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi..

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!.

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.