uneori, e odată în viață

 Călătoria asta a mea nu e un basm frumos, chiar dacă ceea ce visez, este doar ca visul să nu se mai termine. 

Acum simt că sunt și ”înăuntru”. Și o știu. De aici încolo va fi din nou, totul diferit. Pentru că am atins esențe. Care generează. Care  contribuie. Care emit. 

Se vor spăla toate ... inundate de lumină...
 
În ce lume, de  veștejiri trăim și noi!?! Căci eu am plecat la un capăt de an și dintr-o lume în care în jur, toți au fugit să-și umple frigiderul. Deja plin. Spuneți voi de nu este așa? 

Din ce gheață ce se întinde peste cuvinte și peste ”necondiționat” nu reușim să ne smulgem?
Vedem sacrificiul ca acel ceva ce ține de bună stare și nu de bunăstare. De acumulări, nu de cumulări și reformulări interioare. Dorim fericirea zilnic și fără efort. Ah, și mai ales trăim într-o lume  a nemulțumirii. Avem o lume care se preocupă cu ce fac ceilalți. Public și intim. Despre alții. Îi devoalăm până la urâțire. Ne plângem apoi de asta. Plângeri formulate doar pentru că trăirile nu ajung la nivelul așteptărilor noastre. Cei ce folosesc ”plângerea” ca mod de acomodare  sunt cei atât de comozi că-și doresc schimbarea în ceilalți. Și care-și spun (în gând desigur), privind de sus, că sunt o grămadă încă cei  care trebuie să ajungă până la nivelul lor. Și asta vine din lipsa de grabă în propria lor dorință de transformare. Și din lene și neștiință ori poate din neuzarea prea des, a  recunoștinței, mulțumii și lăudării a toate ce este în jur.

Cum să ne impregnăm cu smerenia de a percepe capacitățile și ritmurile diverse? Și mai ales când? Căci fără înțelepciunea cu care privim că fiecare face ”un avans către ...” nu avem înțelegerea lucrurilor.

Fiecare își are istoria sa. A mea care va fi? A ta care va fi? A unui căutător de ... ” și dacă ar fi fost altfel”...? Sau a cuiva care are ceva de transmis?

Ai gândit cine te-a ales să fi tu, Tu? 

Ai de gând să fii al acestor vremii? Să urci pe muntele de la înălțimea căruia câmpia se vede atât de bine ori preferi picnicul tău vesel, de mlaștină?

E atâta victorie în lume, doar să rupi tăcerea schimbându-ți modul de a gândi! Totul dar absolut totul se schimbă fără să fie straniu că-ți schimbi atitudinea.

Excursia mea? O călătorie în celest. E un drum. Lungul drum prin care înțelegi că ceea ce trăim noi e doar un avans către... Un loc care te poate ajuta să-ți repari defectele? Cum? Pentru că e un loc în care afli ce blazon primești! Pentru că  odată intrat, îți recapeți lustrul și simți, cum și de ce mai ales ești plin de noblețe.

Schimbi totul. Nimic nu e mai puțin straniu decât asta.
Anulează-ți  interdicțiile de a vedea. De a simții. De a fi părtaș.

Schimbă totul!
Dacă vrei, schimbă atitudinea ta față de soare și de primăvară și schimbă-ți gândurile de cum privești bătrânețea și timpul dar nu schimba durerile care-ți lărgesc limitele. Cum altfel să crești dintr-un pumn de țărână? Sufletele mari sunt cele clădite și prin constrângeri, cele întemeiate și prin obligația față de aproape, nepusă în discuție.

Schimbi totul.

Fără senzația de abandon a trecutului. Căci fără imaginea vieții care o poți contura fără rușine în vorbe nu te vei simți liber.

Schimbă totul. Nimic nu e straniu.

Adevărurile? De ce nu ne-am interoga despre ele, până la limita până când ele vor deveni transparente? Până când ele se plămădesc? Până când ele pot fi opuse dar nu contrare.

Nu-mi poți spune că nu poți ridica barierele și sparge zidurile proprii.Nu cred că nu poți alunga propriile tabuuri cu care te sabotezi în laguna călduță a îngăduinței obișnuințelor rutinante de a vedea, de a auzi, de a intui! 

Caută libertatea. Cea a cărei bucurie,  face să-ți dea în clocot sângele. Cea a cărei frumusețe stă în neîncovoiere. Libertatea față de turmă și față de teama de dizgrație. Față de murmurul ascuns al ochilor ce pângăresc. Libertatea de a nu abjura propriile crezuri. De a alege și a hotărî la dimensiunea propriei tale conștiințe.

În definitiv prin toate astea vei ajunge la viziunea infinitului unde este numai dragoste...