Aceasta este o mostră pentru costumele bărbătești după 1760 și a fost brodată între 1800 și 1815, cu mătase, pe catifea de mătase. Când eram mică mă fascina catifeaua. Și am rămas cu o plăcere imensă să o port mai ales dar și să o văd purtată. Iar culorile ei, cele tari grena, albastru intens, negru sau cele ”prăfuite„ vișină putredă, nisipiu, verde brotac sunt o mare bucurie pentru mine și azi. Catifea, nu pluș.
Iar într-o zi din 1991 am intrat, în Italia, în primul magazin cu covoare persane. Covoare originale. Fascinantă tehnica, fascinantă călătoria aceasta în lumea țesătoarelor, migalei și a cromaticii. A poveștii fiecărui covor în parte. Să te așezi pe un teanc de covoare persane și să asculți povești, mă duceau inevitabil în lumea Șeherezadei.
Mostre ca acestea de mai jos au fost create pentru a fi prezentate clienților potențiali care răsfoia albume și apoi solicita modificări dacă era cazul de model, culoare sau tehnică. Între 1760 și 1815, Franța a fost epicentrul incontestabil al lumii în modă europeană iar atelierele profesionale de broderie de acolo au produs o gamă amețitoare de modele viu colorate și foarte decorative - o componentă cheie a vieții unui bărbat european de clasă superioară în al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Acum s-ar crede că a purta o astfel de haină înseamnă efeminare.
Și da, o ultimă poveste auzită în familia mea legată de pânzeturi și care stă la loc de cinste între amintirile mele pe lângă cea în care familia mea a crescut ”viermi de mătase” în anii 50. Când mătușa mea, sora mai mare a tatălui, a plecat la București, să-și pregătească trusoul, negustorii bucureșteni, i-au spus că nu sunt la fel de aprovizionați (asta se întâmpla după al doilea război mondial) ca cei din Lipscanii Ploieștiului. Acum gândindu-mă bine cum au evaluat lucrurile imediat după război, nu sunt sigură dacă asta înseamnă că ploieștenii aveau furnizori mai mulți sau doar că provincia avea încă rezerve nevândute, dosite sau păstrate, de materiale de bună calitate.
Azi am călcat câte ceva, pentru mine o treabă rară și care mai păstrează nostalgia de a nu arde materialele. Așa mi-am dat seama ce dor îmi e să mai ating ”o catifea” sau o ”mătase naturală”... și să înțeleg ce înseamnă ”scarlat” acea țesătură, postav colorată în stacojiu, negustorie cu care primii mei strămoși au venit în România și Ploiești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu