Povestea și cititul ca ritual

 

E foarte important să ne/să vă ascultăm povestea. Povestea noastră nu se aseamănă cu povestea altuia, pentru că vorbește mai mult despre tine decât despre personaje. E un moment de cunoaștere. De aceea Jaques Salomee spune că mereu avem mai multe versiuni ale aceleiași călătorii, ale aceleiași vieți trăite împreună. Câte una pentru fiecare individ. Câte una de fiecare dată când e repovestită.

E important să ne dăm timp mai mult mereu, apoi să ”rumegăm” (ruminăm ) poveștile. Și acestea seamănă cu frunzele unui copac. Frunzele fiecărui an sunt pe de-o parte diferite și totodată la fel ca cele din anii precedenți. Dar prin povești creștem. Cei care rămân fixați în povești de fapt nu-și doresc să crească.

Povestea e un ritual secret, învățat din anii când părinții ne citeau seara în primii ani ai copilăriei. Nu-l respecți e pierderea ta, nu ai cum să ajungi la aroma personală a sufletului ... Povestea e și un moment visceral dacă nu-l înțelegi .... parcă nu ai cum să trăiești din plin.

 

 

Din biblioteca mea afectivă nu lipsește cartea lui Karl May. Sigur, am avut un moment de mare dezamăgire când am aflat cum a scris Karl May cartea. Ei bine, eu față de el am ajuns pe Continentul American, într-un sat de indieni. Prima națiune cum este ea denumită acum, cred că experiența cea mai importantă a fost experimentarea câtorva obiceiuri ale indienilor. Să le mănânc mâncarea, să mă rog cu rugăciunile lor, să stau într-un cort, imaginându-mi viața în comun cu alte 10 familii, atelierul de făcut bărci/canoe originale, prepararea vânatului, pescuitul în Marile Lacuri și regulile de bună vecinătate între triburi....

Nu pot spune că acolo, într-un muzeu/sat cu aer liber, nu m-am lipit de vechile mele informații din ”Winttou”, o carte recitită de peste 15 ori . În vara aceasta am recitit-o/răsfoit-o, povestind cu nepoții mei. Mi s-a părut fără savoare, plină de fanfaronadă dar pe ei i-a încântat povestea. Uite așa m-am bucurat, fără să vreau și de bucuria mea de la cei 10 - 12 ani (vârsta lor), când o citeam pe ascuns... Și acum îmi aduc aminte febrilitatea și mersul la Cinematograful Muncitoresc, zilnic, în vacanțele când era programat filmul.

”— Dar pe tine, care-i eşti dascăl, totuşi te-am prins.

— Mă rog, m-am lăsat prins, aşa, ca să mai treacă vremea. Doream să petrec cîteva zile în mijlocul vostru; doar ştiți cît vă iubesc, dacă nu mă -nşel.

Va să zică, v-ați dus degeaba pînă acolo, crezînd că Winnetou cu apaşii lui şi cu Old Shatterhand or să se ia după voi. O prostie ca asta n-am mai auzit decînd sînt! Acum vedeți şi voi că v-ați greşit socotelile. Uite că n-au căzut în cursă şi nici nu aveți habar unde se găsesc. Bănuiți c -o ştiu eu. Ei bine, îți spun cinstit: ştiu!

— Atunci, vorbeşte!

— Pshawl Ai s-o afli foarte curînd fără să vorbesc eu, căci...

Fu întrerupt de nişte strigăte puternice. Din păcate, nu le înțelegeam tîlcul, dar sunau ca o alarmă dată pentru prinderea unui fugar: Puneți mîna pe el, puneți mîna pe el! După care auzii şi numele l ui Winnetou.

— Vezi unde sînt? Auzi? Izbucni Hawkens, în culmea bucuriei.

Unde sînt Winnetou şi Old Shatterhand? Au sosit! Au şi sosit!”

 

 

În fotografii: Meniul de la Restaurantul cu bere (nonalcoolică) din ace de brad, supă de floarea soarelui ( bleeah!) și bizon și căprioară (friptură și cârnăciori)... tras cu harponul la țintă și rugăciuni. Nu, nu am fumat ”pipa păcii” și nici nu am consumat ciuperci halucinogene, două practici obișnuite ale huronilor...