Mulți, prea mulți Pygmalion(i)!

Auguste Rodin Pygmalion și Galateea

Mulți, prea mulți Pygmalion(i)! Sau poate nu

 

Pygmalion vedea femeile drept creaturi imperfecte, pline de năravuri, şi şi-a jurat că nu o să îşi mai petreacă nici o clipă alături de ele. Așa că s-a dedicat muncii sale şi, nu peste mult timp, a creat-o pe Galateea, o frumoasă statuie din fildeş. În mod ironic, deşi dispreţuia femeile, capodopera vieţii sale a fost statuia uneia din ele! Cine știe, ca în viața (chiar și) actuală, poate că, în lucrarea sa, a căutat să corecteze defectele care îl iritau la femeile în carne şi oase...

 

Oricum, Pygmalion, a muncit îndelung, cuprins de inspiraţie astfel încât Galateea, statuia lui, a ajuns să fie mai frumoasă decât orice altă femeie care trăise sau fusese sculptată vreodată! Pe măsură ce finisa trăsăturile operei sale, acestea deveneau tot mai apropiate de perfecţiune iar Pygmalion se simţea însufleţit de o afecţiune crescândă faţă de sculptura lui. După ce şi-a pus deoparte dalta şi ciocanul, în faţa sa se află o femeie desăvârşită, atât de plină de frumusețe încât s-a îndrăgostit nebuneşte de ea.

 

O astfel de pasiune nu putea să nu fie remarcată de zeiţa iubirii, Afrodita. Știm deja că zeițele se bagă mereu peste poveștile de dragoste ale bieților muritori. Dacă nu le băgăm în seamă, ne bagă ele în seamă să strice jocul! Ei bine, Afroditei i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi, atunci când Pygmalion a venit la templul ei pentru a-i sacrifica un taur, Afrodita i-a dat un semn! În timp ce ofranda lui ardea în templu, flăcările s-au înălţat vijelioase, de trei ori, către ceruri.

 

Pygmalion s-a întors spre casă, întrebându-se ce semnifica turnura neobişnuită a vălvătăilor. A intrat în atelierul său şi, la vederea statuii, toate gândurile ce îl frământau s-au rispit pe loc! A alergat către sculptura sa şi a îmbrăţişat-o! La atingerea lui, statuia părea să fie caldă, şi a presupus că acest lucru se datora razelor fierbinţi ale soarelui... A sărutat-o... Buzele ei păreau să fie moi, delicate. S-a dat un pas înapoi şi a privit-o!

 

Temându-se că a căzut pradă unei iluzii, a atins-o o dată, şi încă o dată, cu ardoarea unui îndrăgostit plin de speranţe! Era vie cu adevărat! Venele ei pulsau sub degetele lui, se împotriveau apăsării sale şi sângele îşi relua cu năvălnicie mişcarea imediat ce nu îi mai stătea nimic în cale!

 

Treptat, Pygmalion şi-a dat seama că statuia căpătase viaţă ca urmare a rugăciunii lui către Afrodita. Până la urmă, sculptorul şi-a găsit cuvintele pentru a-i mulţumi zeiţei. Pygmalion s-a prosternat la picioarele Afroditei!

 

Ei bine, acum să luăm aminte și să ne punem bine pe lângă zeițățile capricioase. Eventul să cumpărăm un taur să-l sacrificăm pentru că povestea ne spune doar despre frumusețea Galateei ”cea perfectă” și nu și despre caracterul ei. Afrodita a binecuvântat cuplul şi din iubirea dintre Pygmalion şi Galateea a luat naştere fiul acestora Paphos, al cărui nume l-a preluat un oraş sacru pentru Afrodita. Pygmalion şi Galateea au adus ofrande la templul ei de-a lungul întregii lor vieţi, iar Afrodita le-a dăruit în schimb dragoste şi fericire!

 

Să le lăsăm pe feministe să se zbată cu problemele lor despre dependențe și frumusețea trupească, pe psihologi să trateze sindromul Pygmalion sau nu și să ne întoarcem la esența mitului căci acest mit neobişnuit despre un creator îndrăgostit de creaţia sa, o creaţie ce a prins viaţă datorită dragostei creatorului, a fascinat omenirea până în zilele noastre. Nu întâmplător l-a inspirat pe Goethe (Pygmalion, eine Romanze), pe George Bernard Shaw într-o piesă de teatru, şi pe Gaetano Donizetti în opera Il Pygmalione.

 

Chiar și pe Nichita dragul de el, îndrăgostit de perfecțiuni

 

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău

ce cutremur au şi ce culoare anume,

şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

şi mă rog de tine,

naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape –

după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…

şi tot ce e dincolo de ele,

şi atât de departe, încât nu mai are nici un nume.

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.

Şi mă rog de tine,

naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine,

bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,

sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,

copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,

râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,

şi pietrele, pietrele – umbre de piatră

ale genunchiului meu,

pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,

naşte-mă. Naşte-mă.

.