Repere în calea tragediei esențiale

 Încercările noastre, drumuri noastre și mai ales stâlpii noștri care ne devin repere, ne fac diverși prin ceea ce atragem și prin ceea ce dezvăluim, ne dezvăluim, nu prin ceea ce ne simplifică când viața rămâne la micul ei nivel al autosuficienței:


*****

 Nu-mi place de acei oamenii care dezvoltă ritualuri. Care conștienți își propășesc în bătătură ritualuri, de fapt niște tabieturi ale noului val și care vai, din cauza acestora deviază într-un dialog  unilateral de convingere. Și de argumente particularizate. Văd, în mintea mea, că  un astfel de lucru  vine fie din nevoia lor de auto-convingere și trebuința lor de aprobare. 
 Dar ce are asta a face cu ceea ce doresc, își doresc, ceilalți??? Și cu ce vor face ceilalți!!! De fapt ce mă supără probabil mai mult și mai mult, nu sunt  obiceiurile în sine ci modul  abuziv care le încunună dorința de control.

 Nu-mi plac oamenii care arată cu degetul la ce fac alții. O fac în gura mare,  o fac de multe ori spre cei care nici măcar nu-i cunosc. Își dau și ei cu presupusu, nu? 

 Căci asta e cea mai proaspătă  boală contagioasă, nu? O fac din prima, fiind ei niște ”lacomi de cuvinte” și o fac cu dorința ca atenția să ni se concentreze asupra lor. Noi de jos, ei pe piedestal. Noi, uitându-ne după degetul lor. Uimiți. 

Nu-i așa, se spune că vorbește gura fără ei. Și că ei, mestecă cuvinte negândite, fără să le fie clar dacă au înțeles sau dacă momentul, e oportun sau dacă rănesc în vre-un fel. 

Bunica mea îi numea „spală varză” sau ”vântură varză” (evident murată) căci declarațiile ne lasă de fiecare dată cu dâre și damfuri. Sigur că ne atrag atenția. Dezagreabil. Dificil de trecut cu vederea, cu auzul, cu mirosul. 

Culmea e că vociferează doar la acele acte și acele virtuți la care ei sunt ași în a le exterioriza. De aceea ei, doar pe acelea le preamăresc și le promovează și doar opusul lor îl condamnă. Nu-mi plac, nu pentru că am ceva cu ei, ci pentru că le văd nesiguranța ascunsă sub aroganță și mă gândesc cât de dureroasă le e limitarea. Căci în rest după cum spuneam, sunt ”varză”.  


******

Nu-mi plac oamenii care se însingurează în lumina reflectoarelor, pedepsindu-i pe alții cu hachițele lor, cu nevoile lor, cu indicațiile lor de a fi apreciați. Într-un fel, cu strigătele lor de ajutor. Și apoi cu refuzul lor de a fi ajutați, arătându-se ofensați că oferta mea ”e prea târzie” sau că nu e îndeajuns. 

Mă gândesc, tocmai pentru că însingurarea ne atrage pe toți. La un moment dat, ne devine prietenoasă, ca un punct, o pauză de odihnă, de ”reset”, adică reculegere și restabilire. Eu văd  însingurarea, nu ca pe retragerea în peșteră ci ca pe locul de start spre o nouă treaptă. De aceea cred că nu însingurarea e problema primordială  ci o boală mult mai acaparatoare subtil ascunsă de singurătate: inutilitatea.

*****
 
 Mă oftică că nu căutăm ce ne revine. Avem noi fiecare o culme a noastră, numai a noastră. Și că n-o căutăm. Ca pe ceva esențial. Ca ceva care ne lipsește.
 
.