Gânduri sub mască

În familia mea, spre bătrânețe, o parte sunt surzi, o parte miopi . Eu, cea cu ochelari, mă și repartizasem de mult la grupa celor cu privire mijită, cu fruntea numai riduri și uneori cu ignorarea cunoscuților pe stradă.

Și a venit perioada asta cu mască ca să mi se demonstreze că într-o oarecare măsură sunt și cam surdă, nu îngrijorător ci, mai ales la discuțiile celor cu prune-n gură. Păi da, pentru că altă dată  informația ajungea la mine printru-un mixaj de mijloace, citirea buzelor, limbaj corporal  mai reliefat. Și pentru că îi rog să repete, ei vorbesc mai tare, nu mai clar. După care eu, la rândul meu, le vorbesc mai tare, pentru că am sentimentul că așa ne-am înțelege mai bine și ridicăm tonul fără a fi nevoie.

 

La o așa întâmplare eu în timpurile normale aș fi zâmbit a scuză, și povestea s-ar fi stins de la sine, probabil o și fac dar cine să mă mai vadă, așa îmbrobodită. Apoi eu pe mine, când vorbesc cu alții, mă văd doar din interior  fără să mai am timp să îmi intuiesc mobilitatea feței. Pe partea cealaltă a măștii și ei văd doar ochii mijiți de mioapă, uitătură crunt încruntată cum a fost de exemplu azi pe ceață, pentru că am o regulă dacă îmi pun mască nu mai port ochelarii ci îi țin la îndemână prin geantă.

Plec de lângă cel ce vorbește tare și chicotesc în gând:

 

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine.

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?

- Ca să te pot vedea mai bine.

 

 

 

.