Renaissance

„Love give life to the lifeless. Love light a flame in the heart that is cold. Love brings hope to the hopeless and gladdens the heats of the sorrowful. In the word of existence there is indeed no greater power than the power of love.” (Abdu'l Baha)

Colecționam cioburi de viață cu un fel de tristețe ... însă răzvrătită în multele mele dezamăgiri!?! Sau?... prea plină de ele! Pe mine, mă apăsau prea multele vorbe! Și-mi apăreau ca tinichele goale pe ulița anostului! Promisiuni, fără delimitări, iluziile derâderii, ...

Eram un actor rătăcit în cadru, pe un studio de carton! Sătulă de roluri secundare, prea neînsemnate, fără să-l fi jucat pe-al meu. Și fără îndrăzneala de a o face.

Plină de culoare, multicoloră!!! Așa îmi vedeam viața. Colorată ...? Ca la o paiață, poate!!! ... Mă năpădise ca o buruiană rea, prea mult stridența. Scuturam de pe mine efemerul, el imediat năpârlea și creștea la loc. Prea des. Viața mea, zilnic - o scăldătoare stătută la marginea lumii, cu prea multă mătasea broaștei, ce-mi inocula tristețea ca stare. 

... viața mea - o țintă spre apusu-mi -  săgeată cu traiectorie dreaptă, pe un șes previzibil. Radiam,  paloarea blând' alburie a ocrului stins. A infertilului. Mă simțeam suspendată, picurând, stoarsă de energie. Mă simțeam închisă în tipare construite de alții. Țintuită sub nivelul mării ca un, sclav al destinului plin de indicațiile celorlalți. 

Tot adunam dar eram un puzzle nematerializat. Curgeam dar mă transformasem într-o deltă nesigură mereu inundată la mal, a unui fluviu cu maluri întortocheate. Înecate, întunecate. 

Rămas în vatră, eram ultimul tăciune, crăpat, rupt în bucăți ... și mă stingeam în pâlpâiri molcome. Și eram chiar ultimul tăciune.

... eram pierdută într-o lume aspră, lângă o mulțime asemeni mie, rătăcitoare ... sufocată de livresc și haloimisul* acestei vieți; mă simțeam urmărită, judecată, ațintită de priviri, cu clopoței la gât, ca o pisică.

... mă zgâria cotidianul, mă pătam zilnic de abjecție, toate din inerție... Mă percepeam ca prinsă sub un ciocan imens, ca o permanentă ”sabie a lui Damocles” deasupra, din care se părea că n-am scăpare pentru că dacă mă mișcam, mă decolorau vântul și vijelia, spulberându-mă și obligându-mă să mă las, fără voie, încet - în drumul ei.

Eram, alături de o mulțime de suflete pierdute, asemeni mie, chisturi palpitând de deznădejde și nevăzând drumul. Nici măcar primul pas. Dar știam, că din toate astea, ca dintr-un arbore ascuns care crește în mine, dăltuiam  cu migala ocnașului, firescul, într-o întrezărire a speranței ...

- Măcar odată! îmi spuneam. Să  am certitudinea că mă trezesc și sunt plină de fiori și să vibrez. Măcar odată să găsesc ceea ce mă va face să vreau să simt, să vreau să iubesc, să trăiesc, cu adevărat să trăiesc... Într-o stare de lină înălțare... Vroiam ceva care să mă ridice.

- Iaaaată-mă-s! - strigam ecoului de peste lumea din mie... spuneam cu o ultimă vlagă ...la capătul ultimei verigi ... 

Pe deasupra-mi croncăneau ciorile sufletului, ..., împrăștiind tot mai departe și tot mai des semințele îndoielilor.  Ele, bietele, mă-împrăștiau în loc neroditor și sterp ... 

Deplângeam soarele, care crud mă măcina a uscare. Era primăvară dar nu pentru mine căci eu mă transformam o stepă interioară, într-un deșert!!! 

Cu fiecare zi irosită fără dragoste adevărată, mai muream un pic ...

Cu priviri ațintite, căutăm o ancoră de speranța. Știam că va fi atât de gingașă,  ca  o violetă unică, prin iarba buiacă. Orice adiere o putea risipi, orice pas grăbit o putea zdrobi. Iar eu, mă pregăteam de furtuna presimțită în norii amenințători ce îmi acoperă orizontul. Negurile se adunau. Veneau ele, parcă să-mi și ascundă și mai mult drumul.  Intuitiv, inițiatic. Către singura și fragila mea  înflorită, speranță. 

Eram ca la marile începuturi: o înspumată mare Tetis, căutându-și Pangeea. Ocean primordial, plin de tristețuri.

Și fără veste, dintr-o dată lumea mi s-a răsturnat. De acolo, din miezul furtunii, bezna s-a schimbat într-o lumină clară și caldă și atât de puternică că așteptarea s-a topit în depărtări. Totul a explodat, totul s-a modificat, totul a căpătat culoare, formă, gust, miros, senzații și emoții sfârtecător de dulci. Minuni peste tot locul, ploaie de simțuri renăscute, explozii de sentimente readuse la viață. Nu mai prididesc să mă mir. Și mă simt atât de binecuvântată de meritul acestei revărsări. Am întâlnit dragostea și prețuiesc asta ca pe Sursa luminii mele și asta mi-a redat speranța. Nici n-o pot scrie cu cuvinte, săracele mele cuvinte. Dar sunt plină de ea. Atât revărsare nu-i doar pentru mine.

Din prima și fără nici o ezitare, am îngropat adânc, sub un munte de granit, deznădejdea și îndoiala.  Apoi mi-am făurit prima platoșă ca să străbat lumea. Cu semințele mele mult prețioase, am nevoie de o platoșă. Și azi, e una din zilele în care împletesc. Strâns. Încrustând,  a pavăză, toate nestematele pământului. Căci gemele acestea mustind a culori fără nume, sunt paznici fideli și scânteierea lor, o reflecție a însăși dragostei mele. Pentru că eu, nu sunt numai păstrător fără dileme a dragostei mele. Realizez că toate tușele sumbre mi se risipesc și că nu mai sunt o rătăcită. 

Om și prieten drag,  știu că ai trăit aceleași pasiuni, aceleași senzații, aceleași alternative cu argumente insuficiente și palide. Eu, știu că vibrând, inimile nostre se pot reuni. Și știu că acesta e drumul bun, unde fiecare inimă vibrează. Și când dragostea vibrează în inima ta, te cuprinde acel sentiment unic, sentimentul că fiecare merge spre casă. 

Inimi bătând la unison, în drumul lor spre Acasă.


(Martie 2009)





_______________________
* haloimis, haloimăis - gălăgie harababură