Prefață
Vine un moment când ai nevoie să faci o călătorie spre tine însuți. Să-și simți emoțiile explicate, să-ți ierți greșelile să-ți înțelegi nevoia de imbolduri, să-ți pui coloană vertebrală gândurilor, etc. E momentul când, stând într-o clipă de răgaz, îți judeci viața de până atunci și te pregătești să urci o nouă treaptă spirituală. Și asta are legătură nu cu o anume vârstă sau timp al vieții ci cu o anume maturitate a spiritului. Și cu cantitatea de Har, cu care te-ai lăsat umplut, după faptele de până acum.
Cum se vede în afară, maturitatea spiritului? Păi se vede când începe să-ți pese de alții, căci ce altceva înseamnă să-ți iubești aproapele? Să-ți pese fără să-i judeci! Să-ți pese de alții, nu înseamnă să-ți pese de ce zic ei și de imaginea pe care ți-o pot forma sau deforma faptele tale și spusele tale, în ochii lor. A te îngriji de alții, înseamnă și atunci când te gândești intens la viața lor, la starea lor sufletească, la profilul lor caracterial și la împlinirea pe care o au ei (nu material) în fața celorlalți și în fața lui Dumnezeu. Maturitatea spiritului e și atunci când îi ajuți să se îndrepte. Nu cu forța, nu cu judecata pedepsitoare și nu cu cuvinte moralizatoare. Uneori se întâmplă să-i ajuți, dându-le o mână și-un umăr de sprijin, alteori scriind câte un cuvânt - două de exemplu, ca acuma.
Asta face domnul Vasile Pintea, se responsabilizează pentru alții. Și are o bandă de desfășurare foarte largă: fie că binecuvântează telefonul mobil ca dar dumnezeiesc, fie că ajunge să-i omagieze pe cei mai umili și uitați fii ai satului natal: infirmii sau fie că de multe ori venerează prin aducere aminte și rugăciune nouă, plină de patos: soldații, dragii colegi căzuți la datorie, vecinii și rudele mai apropiate sau chiar necunoscuții. Tot ce face dumnealui, prin scrierea acestor cărți, o face spre ”a merita” și a se onora în fața lui Dumnezeu.
Fără falsitate, un pic cam dur și plin de perseverență (încăpățânarea despre care vorbește), domnul Vasile Pintea, ia în piept lecțiile cu viață, ca un om obișnuit. Și-i e teamă pentru că oricărui om curajos îi e teamă, știind ce valoroasă este viața. Luptă pentru ”firesc” și ”obișnuit” și ca acestea să fie considerate faptele bune în fața lui Dumnezeu. Ca lucrurile să devină de-adevăratelea normalizate și pentru dânsul, înseamnă ca totul să se desfășoare moral, în limitele Cuvântului Sfânt și în curtea unei cumințenii pe care a învățat-o din tradiția familiei și din normele sociale. Toate acestea le îmbracă în fraze care-ți arată culoarea seriozității dar și a înfrânării, și a căldurii glumei hâtre și a intensității lacrimei.
Poveștile cărții de față, arată un Vasile Pintea ”nou”. E de fapt ”omul nou”, nu cel pe care doreau să-l creeze comuniștii, un om fidelizat unui regim și fără gânduri proprii. De ce se vede înnoire în interiorul sufletesc al scriitorului? Pentru că e vremea când își perie conștiința și recunoaște deschis cum gândește: nu frumos, nu urât ci încercând să-și alinieze gândurile și faptele față de ceea ce are mai sfânt, față de pildele și îndemnurile din Biblie. Rămâne ca să vedeți dumneavoastră, mai ales cei apropiați, și cei alintați cu numele de ”dragi cititori” cum și-a trăit viața din plin, cum a văzut fiecare clipă cu ochii interiori, cum a respirat parfumul proaspăt al fiecărui moment în parte.
Nu este obligatoriu să fiți de acord cu percepțiile și judecățile pe care le face ci să recunoașteți și prin asta diversitatea părerilor și a opiniilor fiecăruia. Dar important este să acceptați și o astfel de gândire, fie că este asemănătoare sau contradictorie cu ceea ce simțiți la citirea rândurilor de față.
Și după citirea cărții, să aveți un moment de meditație și să-l transformați într-un moment de ”părtășie”, de comuniune cu scriitorul pentru că acest lucru înseamnă să apreciați detaliile care pot face diferența între o viață trăită din plin, cu gânduri și zbucium și tulburări și o altfel de viață: trunchiată, fără miez și fără o fațadă de bucurie.
O să vă spun o poveste indiană. Este o poveste despre ucenicii a două temple rivale:
”Deși li se spusese să nu vorbească cu ucenicii de la celălalt templu, într-o zi, pe când mergeau la piață, 2 ucenici rivali, s-au întâlnit pe drum, iar unul din ucenici l-a întrebat pe celălalt:
- “Unde te duci?”
Și celălalt ucenic a răspuns:
- ”Încotro mă duce vântul!”
Băiatul a rămas șocat de răspuns. Voia să și-l facă prieten pe celălalt, însă acesta părea complet neinteresat. Nu exista nici o modalitate de a face conversație – ce să răspunzi la “Încotro mă duce vântul?”
Foarte trist a ajuns la maestrul său și i-a spus:
- ”Nu te-am ascultat, îmi pare rău! Eram doar curios să știu câte ceva despre celălalt băiat. Mă simțeam singur și credeam că și el trebuie să se simtă singur. Suntem doar niște băieți și am putea fi prieteni.
Maestrul a spus:
- ”Te-am avertizat! Du-te mâine din nou și stai în același loc și când vine băiatul, întreabă-l: ”Unde mergi?” Și când va răspunde: ”Încotro mă duce vântul, întreabă-l: ”Și dacă nu va bate vântul?”
Băiatul s-a dus, s-a așezat în același loc și a așteptat. Când a sosit ucenicul de la celălalt templu, l-a întrebat:
- “Unde te duci?” Și băiatul a răspuns:
- “Încotro mă duc picioarele!”
Nu a mai putut folosi replica sugerată de maestru: “Și dacă nu va bate vântul?” – ar fi fost absurd să întrebe asta. S-a întors foarte trist la maestrul său:
- “Oamenii sunt foarte ciudați. Acel băiat a schimbat întreaga abordare. Am întrebat același lucru, iar el a răspuns: ”Încotro mă duc picioarele…”
Maestrul a spus:
- ”Te-am avertizat. Mâine te vei duce în același loc și când va spune ”Încotro mă duc picioarele, tu îl întrebi: “Și dacă ai fi infirm?”
Așa că băiatul s-a dus, s-a așezat în același loc și a așteptat, foarte fericit că știa cum să răspundă.
Celălalt băiat a ieșit din templu. Fiind întrebat:
- ”Unde te duci?”, a răspuns:
- ”Mă duc să cumpăr legume”.
Totul a devenit complet diferit. Nu a mai putut întreba “Și dacă ai fi infirm…” așa că s-a întors, foarte furios, la maestru:
- ”Oamenii sunt ciudați. Băiatul e ciudat”. Maestrul i-a răspuns:
- ”Ți-am spus, dar nu ai înțeles. Fiecare moment este atât de diferit și de proaspăt, încât nimic vechi nu se repetă. Băiatul a înțeles că nimic nu poate fi repetat, fiindcă situația nu este niciodată aceeași”.
Fiecărui moment, trebuie să îi răspunzi cu prospețime, prin conștientizare.
- A fi deschis și spontan, complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă pentru a putea răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă în fiecare clipă - asta înseamnă a-ți umple sufletul cu prospețimea a ceea ce reprezintă viața!
În fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum. Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. Nu poți încadra circumstanțe noi în tipare vechi și nu poți muta cursul nou și nestăvilit al pârâului proaspăt, în albia veche și stătută a râului. Și doar conștiința nu ne poate oferi posibilitatea de a face asta, în fiecare moment: de a ne adapta. Avem nevoie de a ne deschide sufletul clipă de clipă și în fața binecuvântărilor și ajutorului ceresc. De aceea sfatul meu, după citirea cărții este să vă cercetați dumneavoastră propria conștință și propria credință și să aveți încrederea că veți face și veți gândi la ce e mai bun pentru că numai așa veți primi sevă din Sursa din care proveniți și vă veți întoarce fața total către Dumnezeu. Și dacă măcar un fir de gând bun a pornit și din această carte, veți aduce mare bucurie și împlinire autorului.
Ivone Scărlătescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu