Lisi - Pasteluri

Azi am găsit poeziile din tinerețe ale tatălui meu

Eu, despre mine

- visuri- 

S-ajung poet visam cu-ardoare,

Iar opera-mi nemuritoare

Citind-o mai târziu mi-apare

Mâzgălitură fără de valoare.

Autorul

Casa din deal

Pe panta grea a drumului șerpuitor

Urcam în deal, la casa cu pridvor

Ce m-aștepta – bătrâna așezare

Cu dor, cu dragoste – în înserare.

 

O văd acum când ani și ani trecută –

Pustie, așteptând la cotitură

Un suflet cald și-un strop de veselie

Din ce a fost și n-are să mai fie.

 

Un cuib de cucuvaie-n foișor

De vânt s-a răscolit

Și îngrozit... -

De zborul său -  un liliac ușor

În tremur de mătase a fâlfâit...

Se-ascunde-n întuneric temător,

Și-apoi... bătrâna casă-a adormit...

 

Privindu-mă-n trecut, mă văd și sînt

Aici prin împrejur – mă joc și cînt... –

Și zeci de fapte-ncep să se înșire,

Cu oameni dragi, iviți din ... amintire!

 

Tu ai rămas căsuța mea cu vise...

În viitor cu ușile deschise...

Și-așteaptă ca prin minune să ne-învie

Cumva trecuta mea copilărie?

 

Da, casa mea din deal  a dispărut!

Și totuși mi-a zâmbit

Cînd m-a’ntâlnit

Pe-același drum pe care m-a văzut

De-atâta ori cu gândul răvășit...

Oh câtă vreme Doamne a trecut

Și eu i-am spus căsuței, ... bun găsit!

 

Mi-am regăsit aici, altarul sfânt

Sub colbul moale spulberat de vânt

Și eu, vechi pelerin sosesc a spune

Pios, din cînd în cînd, o rugăciune.

 

Aprind în preajma ta o lumânare

Și lacrimi vărs duioase la plecare

Cînd dureros batista-mi flutură în mână

Șoptindu-ți bun, rămas casă bătrână.

 

Nu, nu ai fost castelul din povești,

Nici biciul fermecat

Când am plecat

Nu l-am avut să-l pocnesc – dar ești

Comoara ce în suflet, am purtat,

Speranță și icoană ce trăiești

În gândul meu, continuu, cît mi-e dat.

 

 ***

Ceața

Mantia albă, lăptoasă din poale

Fierbe, se-ntinde ca fumul prin vale

Urcă poteci, răsfirate pe dealuri,

Trece viroage abrupte în valuri

Cuprinde plaiuri, poiene, pădure,

Vrând orizontul întreg să îl fure.

 

A pus stăpânire pe curți și grădini,

Pe miriști și vii, bălării, mărăcini,

Luînd în primire ocoale, poiate

Pitește în pîclă drumuri și sate

Cu oameni și case, biserici, livezi

Ca-n altă lume deodată te crezi.

 

Cortina cu stropii ei fini și reci

Magic se-agață-n văzduh peste seci,

Ceața se-nalță aproape de nori,

Acoperind însoritele zări

Aduce cu sine rele stihii

Și prin coclauri coșmar cu stafii.

 

Zici că pământul pornit-a spre cer,

Că-mprejurimea plutește-n eter

Când totul dispare, toate s-au șters

Că raiul fugit-a din univers.

Când duhuri și șoapte stranii se cern

Și pe aici e intrarea-n infern.

 

Teama de soare o-ndeamnă s-alerge –

Scăparea ei este în umeda-i lege.

Cu spaimă se-ntoarce de unde-a venit

Și ceața își simte obștescul sfârșit

Pierzându-și puterea și albul veșmânt

Pulberi de apă purtate de vânt.

 

Din caierul ceții scame-au rămas

Prin vaduri, văioage, trupul și-a tras

Lasă în urmă pe unde-a trecut

Lacrimi jilave din care-a țesut

Povestea ei scurtă, marea idee

Să-și facă trenă din curcubee. 

 

 ***

Ceața

 

Dimineața

Sus pe deal

Imens voal

Alb de ceață

Dă aspect ireal.

 

Văi în spume

Cresc și scad

Fierbe lume

Și cât vezi crezi că-i iad.

 

În mișcare

Strop cu strop

Fără scop

Ceața-mi pare

Albă mare-n plin potop.

 

Din natură

Până-n zări sat, cărări

Dispărură

Nu există depărtări!

 

Ca din nouri

Dinspre sat

Un lătrat

În ecouri

Se aude înfundat.

 

De aproape

Voci se cern

Și-se aștern

În reci șoapte

Ca scăpate-s din infern.

 

Clipe sumbre

Pomi răsar

Și dispar

Șterse umbre

Figuri stranii de coșmar.

 

Vagă pată

Prin vecini

Oameni, câini,

Ca de vată

Parcă zboară-n înălțimi.

 

Ca în basme

-n jur plutesc

Nefiresc

Zmei, fantasme,

Ce-n văzduh se risipesc.

 

Crezi că-s glume?

Vezi și taci

Ce să-i faci? 

Nu poți spune

Dacă ceața are draci.

 

***

Zmeu

 

Vântul bântuie afară

Și s-a întețit spre seară

Gerul s-a mai înmuiat

Mari și grei încep să cadă

Pe pământ fulgi de zăpadă

Alb covor imaculat.

 

Peste case, glugi și șure

Pe-ntreg satul, pe pădure

Sonde și pe dealul tot

Iarna s-a ivit bogată

A-mbrăcat haina de vată

Și căciula de omăt.

 

Viscolul stîrrnind arpegii

Bate ca de mama legii

Și-un cățel cu aprig glas

Furios, lătra-n neștire

Când mai gros, când mai subțire,

Fulgul ce-i pica pe nas.

 

A simțit că îl încearcă

Un fior de frig și părea

A cam dat în tremurat

Către poartă se repede

Că pe-acolo sigur crede

Iarna-n curte a intrat.

 

Linge fulgii, și-i miroase

Constatând că nu au oase,

Dar ce-ar fi n-are habar

A privit atent cățeaua

Dar nepăsătoare reaua

Moțăie fără habar.

 

Negăsind răspuns se-ncurcă

Și nehotărât se culcă

Tot foindu-se-n coteț.

Iar a doua zi, devreme

Dovedind că nu se teme

Și că e cățel isteț,

 

Tăvălind  nămeții, sare

Arătând că e în stare –

Dacă cei din jur ar vrea

El la fugă o să pună

În scurt timp, o săptămînă

Iarna asta rea și grea.

 

Zmeu la coteț se-ntoarce

Și observi că n-are pace

Iernilor le-a pus gînd rău

Dar își face socoteala

Să amîne răfuiala

Până când va fi dulău.

 

Primăvara, vara, toamna

Ce nevoie e de iarnă

Cu timp aspru și geros

Cu un prăpădit de soare

Și cu alba ei ninsoare

Pentru cîini, nici un folos.

 

Face planuri să păzească

Iar la anu... apoi cască

Si-acum adormi buștean

Iar cățeaua îl privește

Și-n gând scuze îi găsește:

-          Ce să-i faci? Cățel de-un an!„

 

 

Drumul

 

Normal este atunci când mergi

Pe unde pui piciorul să alegi,

Sigur și atent,

Iar drumul cât ar fi de greu

Să îl străbați cu fruntea sus, mereu,

Constant dar sigur și prudent.

 

 

Dar nu privi doar în pământ

Și vezi că-n jurul tău atîtea sînt

Ce-nving sau pier

Și merită a fi știut

Și cercetat, demn de reținut –

Să nu te-afunzi într-un ungher.

 

Vezi dacă ținta ce-ai ales

Nu și-a schimbat cumva din înțeles și conținut.

De-i bine, înainte mergi

De nu ai timp, să schimbi și să alegi cît drumul este la-nceput.

 

Să ai curaj și să privești

N-ai nici  un înțeles  să te-amăgești

Cu tine demn

Să fii chiar dacă-ți este greu, 

Cinstit, să mergi pe drumul tău mereu

Și nu uita acest îndemn.

 

Focul

 

Pământul s-a ascuns în noapte

Sub cerul plin cu nori de stele

Iar luna  după deal departe

Porni cu gândurile mele.

Și braț la braț, păduri străbat

De parcă nu își află loc,

Apoi tăcute-n poartă-mi bat,

Să stea cu mine lîngă foc.

 

Eu scrum în jar cu o găteajă

Și-n glugă pun vreascuri uscate,

Se întețesc flăcări de vrajă

Ce nasc scântei învolburate

Trăsnesc tăciuni aprinși pe rînd

Și limbi de foc spre cer se-ntind,

Iar beznele din jur curînd

Spre tainițe le văd fugind.

 

Nici un zgomot nu-mi parvine

Și nici-o altfel de mișcare,

Luna surâde lângă mine

Dar gândul nu a fost în stare

Ca s-a prins, privind în jar

Și arde-acum în vîlvătăi

Ca doi tăciuni, scânteie clar

Asemenea cu ochii tăi.

***

 

La cascadă

 

În munți sub cușma de pădure

Ce se întinde-ndepărtare

Sub piscuri amețitoare

Oglinda lacurilor pure, sclipitoare

Se-nșiră adunate-n cale

De izvoare

Ce-n valea adîncă

Se prevale

Din stîncă-n stîncă,

 

Într-o feerică cascadă

Cu trene lungi diamantine

Cu stropi de-argint, voaluri sublime

Din fir de vis tors în zăpadă,

Pulberi fine,

Peste prăpastia aruncată

Ce se ține

De-un vârf de munte suspendată,

O albă punte.

 

La baza stâncilor își sapă

Rîul scăpat din încleștare -

O liniștită adăpătoare,

Unde vin ciutele la apă,

Căprioare,

De prin hățișuri ies agale

Temătoare,

Și fug în noapte

Că prin vale,

Miroase a moarte.

 

Ieșit-au fiarele la pradă

Și-așteaptă nemișcate pânde

Adulmecând în vânt flămânde

Vânatu-n gheară să le cadă

De oriunde.

Dar prins în fălci, cînd îl va strînge

Pînă unde,

Va simți în botu-i

Gust de sînge,

Și... asta-i tot.

 

***     

 Peștera

Izvor cu apă cristalină

Șoptind poetic și discret,

Vrăjește raze de lumină

Și doine-n foșnet de brădet

Ș-albastrul cer, ducînd în vale

Să le păstreze-ntr-un sipet,

Împodobind ascunse stânci

În taina peșterii adânci.

 

Acolo unde el își sapă –

Din timpuri vechi ascuns făgaș

Prin galeriile cu apă

Neprețuitul său lăcaș

Cu săli enorme și-ncrustate

De naturale nestemate,

Unde n-auzi nici voci, nici pași

Doar picături ce bat solemn

În toaca timpului etern.

 

Acolo-s suspendate

Pe netezi stîlpi de stalactite

Și-n luciul apei înghețate

Comori de veacuri împietrite

Atîrnă-n candelabre grele,

În draperii și în dantele

Iar orgi cu note amuțite

Tăcerea cântă-n infinit

Într-un concert neauzit.

 

Dar când în grotele tăcute

Se aprinde o lumînare

În străluciri nemaivăzute

Ca-n basme-n peșteră răsare

Din adâncimi întunecate

Pe-un cer de pietre prețioase

Un univers întreg apare (plin de odoare)

De stele ce se-aprind și mor

În apa micului izvor.

 

Scăpat de-a stîncilor strînsoare,

Dar fericit și zvăpăiat,

Se lasă mângâiat de soare 

Pornind agale în spre sat

Și-n murmur oamenilor le spune

Că tot ce-i mai frumos pe lume

E-ncîntătorul său palat – 

Mai minunat ca orice vis

Din subteranul paradis.

 

***  

Escaladă alpină

 

Cu tehnică, curaj și cu elan,

Trei tineri ce spre-nalte zări pornesc,

Având pitoane coardă și-un ciocan

A munților trasee cuceresc.

 

Capul de coardă se-avântă ușor

Secunzii, mai jos filează urgent

Și uite-i pe stâncă, lângă nor –

Și traversarea-i făcută atent.

 

O regrupare. Iarăși lucrează

Și o surplombă le-apare-n drum;

Trec printr-un horn agili ramonează

Of, ce obstacol! Iată-i acum

 

Deasupra în creastă învingători!

Ce văd, ce simt? E greu de redat

Privesc adâncimea cutezători

Zâmbesc fericiți, pe umeri se bat.

 

Privește-i! În abisuri coboară.

Felini, grațioși - se-ndreaptă spre țel

Și-n salturi mărețe ei zboară

Și-au ajuns!... au ieșit din rapel.

 

Nedumerit la ei continuu privesc

Curaj, cutezanță de dîrz alpinist

Să am ca al lor desigur doresc.

Dar e doar un vis că eu sînt … turist.

 

Dar nu, nu se poate! Voi încerca

Și-acestă fi-va-mi de-acuma un crez

Voință-am și eu. Putea-voi urca,

A zeilor culmi să escaladez.

 

Când va fi visul acesta-nplinit,

Voi zidi din curaj și voință,

Pe-nălțimi, un altar de granit

Iar pe el am să scriu… BIRUINȚĂ.

 

 

*** 

 

La Scărișoara

 

Din cînd în cînd, un trecător

Apare pe cărare

Cu pasul greu, șovăior

De anii ce îi are.

 

Cu mîna-n zare-l vezi scrutînd

Poteci de-abea văzute

Dar el le poartă vi în gînd

Din vremi de el știute.

 

Când  într-o zi ca și acum

Plecat prin toată țara

S-a odihnit de-atâta drum

Aici, la Scărișoara.

 

O! Iarăși vi să vizitezi –

A câte-a oară-n viață,

Podoabe reci și să visezi

În peștera de gheață…

 

Cobori pe trepte în adînc

Și-avenul negru tace.

Doar tu, cu tine sub pământ

În liniște și pace.

 

Și-n lumea-acesta de cleștar

Chiar gându-i ton de bucium

Dar se acordă-n mod bizar

Imensului său zbucium.

 

Privește parcă în trecut

Avenul cînd coboară

Admiră totul și tăcut

Porni spre lume iară

 

În jos se uită-ngândurat

Și-n slaba sa privire

Cred că avea cu-adevărat

Vre-o dragă amintire.

 

Iar sus a stat apoi un ceas

Pe-o stîncă din cărare

Și o porni ușor la pas

Topindu-se în zare.

 

Iar eu, în urmă visător

Privesc cu duioșire

Poteca fără călător

Ce-a devenit pustie.

 

Cândva aici am să revin

Să-l văd în gându-mi seara

Și-un bun găsit să îi închin

Oricînd la Scărișoara.

 

Sau ca și el de am să pot

Voi fi mereu de față

Și n-am să vreau și n-am să scot

Imagini prinse-n ghiață.

 

Acel drumeț cuprins de dor

A fost un oarecare

Sau poate eu, în viitor

Văzutu-m-am pe mine?

 

Sînt eu pribeagul ce-am sosit

Și ieri și azi și poate

Și-n vremea care n-a venit,

Dar care mă socoate?

 

Dar să revăd de-atâtea ori

Minunile eterne,

Voi bate drumuri și cărări

Spre peșteri și avene.

 

Cel ce nu crede nu a fost

Măcar la Scărișoara

Și n-a văzut deci n-are rost, -

Nimic din toată țară.

 

***

 

Valea Rea

 

Trena mantiei de soare

Purpurie-mbracă zorii

Sângerând în depărtare

Unde crește străpung norii

Până dincolo de zare

Coborând pe Rîul Morii.

 

Prin coclauri și tăpșane

Cu imagini pastorale

Ne-am oprit pe la saivane

Cu ciobanii la taclale

Și cu ei am pus la cale

Cum s-ajungem la cabane.

 

Un popas la Strunga Stînii

Tolăniți pe-un braț de paie

Ș-ascultând cum latră cîinii

Când prin  brazi vîntul se-nfoaie,

Înveliți cu piei de oaie.

 

Soarele din depărtare

Ne-a trezit pe toți la viață,

Iar în văi ca-ntr-o căldare

Este-o fierbere de ceață

Ce-nvrăjbită de o boare

Urcă-n munți, de dimineața.

 

Hămăit de cîini la stînă

E semnalul de plecare

La pășune turma-și mînă

Cu sarica în spinare

Un cioban ce-n tulnic sună

Cînd ajunge la ponoare.

 

Sus pe brîne alarmate

Chiar de liniștea deplină

Zeci de ciute adunate

În ciopoare stau la cină

Dispărând pe ne-așteptate

Ca scântei negre-n lumină.

 

Țapul a rămas în urmă,

Neclintit pe-un țanc apare

Și-ntr-o clipă după turmă

Printr-un salt imens dispare,

Iar imaginea se curmă,

A intrat în nemișcare.

 

Jneapănul în pâlcuri dese

Pe al apei curs se-ntinde

Iar în umbra lui se țese

Spaima care ne cuprinde

Cînd vedem urs ce iese

Și spre noi s-o ia ar tinde.

 

Noi, dăm drumul la picioare

Ce-odihnite sînt de-odată

Și-ar avea chiar chef să zboare

Spre coloana așezată

Dincolo de culmea care

N-o vedem deocamdată.

 

Cînd ajuns-am la cabana

Pe-o potecă sinuoasă,

Dezbrăcându-se-n poiană

Un cioban ne spuse: ”Lasă,

N-a fost urs, a fost o blană…

Însă fuga-i sănătoasă!”