Deținutele și tomatina

 

Nu știu dacă tinerii mai sunt obișnuiși cu mirosul solanaceelor, a frunzelor de solanacee dar cei din generația mea care au adunat gândacii din Colorado de pe frunzele de cartofi, știu și povestea cartofilor, cu plante toxice și tuberculi comestibili și a tomatelor și ardeilor. În definitiv sunt cele mai obișnuite plante din frigiderele noastre.

 

Dar uneori, după mulți ani poți învăța lucruri noi. 

Acum eu nu spun să le și practicăm dar e bine să le știm. Eu, mirosul plantei de tomate îl asociez cu una din verile mele petrecute la practică la serele Bărcănești. Eram studentă și în primăvara anului 1984 îmi făceam proiectul de final de facultate, acolo. Un ciclu de producție de tomate (export) se terminase și plantele de tomate, mai mari decât statura unui om se adunau, se tocau cu o mașină care răspândea mirosul specific și se băgau în brazdă. După aceea terenul era acoperit cu folii enorme sub care se băgau aburi fierbinți care omorau ciupercile, viruși, bacteriile și alții eventuali dăunători. Practic se steriliza zona. Vă imaginați că temperaturile treceau ușor peste 40 de grade? Aburii erau înecăcioși, vizibili, munca normată, muncitoarele în acele zile erau deținutele de la Penitenciarul Târgșor. Se lucra cu pază specială în jur iar eu care eram privită mai mult ca vizitator nu eram lăsată prin preajmă. Totuși la un moment dat, în cele câteva săptămâni de lucru, am intrat acolo, trebuia să trimit/primesc un mesaj care nu trebuia amânat. Când am intrat, totul mirosea a tomatină, substanța din frunzele tomatelor, era înăbușitor, muncitoarele erau epuizate. Își dăduseră jos bluzoanele, unele erau topless iar transpirația în combinație cu pilozitatea platelor le iritase pielea. 

 

Ideea de deshidratare și să bei apă încă nu se inventase iar femeile de acolo nu aveau apă potabilă în seră. Epuizarea, irascibilitatea și replicile dintre ele s-au transformat repede în bătaie. Nici nu conta care era pricina. La așa vorbe grele, directe, porecle, înjurături nu mia asistasem. Ce vreți aveam 18 ani și fusesem crescută departe de așa ceva. Acum se ajunsese la bătaie cu cuțitele cu care lucrau. Era atmosferă de thriller dar de data asta avându-mă ca actor și martor. Până să ajung eu la șefa fermei cu mesajul, am fost trimisă de cei de la pază să anunț o ambulanță. După momentele de coerciție, pe care le-am văzut în ziua aceea m-am jurat că nu voi lucra niciodată în sere.

 

Deci una peste alta, mirosul acela puternic de solanine nu-mi place și îmi aduce aminte de momente prea triste, totuși frunzele, tulpina și fructele necoapte ale tomatei conțin cantități mici tomatină. Efectul acestora nu a fost însă foarte bine studiat. Cea mai mare cantitate de tomatină se găsește în frunzele mature, urmată de tulpină, frunzele tinere, fructele verzi, rădăcină și, în fine, în fructele coapte și roșii. Deși sunt la niveluri apropiate procentual, noi consumăm gogonelele în multe feluri (prăjite, murate, gătite) dar continuăm să evităm frunzele tinere.

 

Și totuși, sunt zone pe glob unde frunzele de tomate se consumă în mod curent. Ele sunt folosite ca zarzavat.

 

Pesto din frunze tinere de tomate

 

Frunzele de roșii sunt fragede, parfumate, bogate în antioxidanți și complet comestibile. Mirosul proaspăt al frunzelor de roșii reprezintă vara în Grădina Bucătăriei Field. Oricine a crescut roșii va ști că pe planta ta de roșii primești o abundență de frunze, de fapt îți poate prelua puțin plasturele de legume. ⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

Bucătarul-șef Lewis Glanvill a venit cu moduri inspirate de a folosi frunzele de roșii și, desigur, roșiile, în rețetele de zi cu zi. ⠀⠀⠀⠀⠀⠀

Pesto din frunze de roșii⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

O întorsătură a rețetei clasice de pesto. Adăugarea frunzelor de roșii va adăuga o nouă prospețime oricărui fel de mâncare de paste. ⠀⠀⠀⠀⠀⠀

⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

Ingrediente:⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

1 mână de frunze mici de roșii⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

15ml oțet de vin roșu⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

200ml ulei de măsline⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

1 cățel mic de usturoi⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

15g semințe de dovleac⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

Sare⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀

Pur și simplu amestecați toate ingredientele - nu putea fi mai ușor!

 https://www.facebook.com/profile/100063690876635/search?q=tomato

 

...

 https://gardenbetty.com/tomato-leaves-the-toxic-myth/?fbclid=IwY2xjawLIgt9leHRuA2FlbQIxMABicmlkETBYYWZja0twYjdSWjJiY1d4AR5Xiw_gNAurW0chyOhF-vVMPnUlQhpOgcUHWXzUDVyTZYeX9jwWq8Xj_Tb0yA_aem_ksxsi5AlVoUAtnMI7vANNw

 

 ..

 

 https://www.nytimes.com/2009/07/29/dining/29curi.html?fbclid=IwY2xjawLIgwdleHRuA2FlbQIxMABicmlkETBYYWZja0twYjdSWjJiY1d4AR4gb6m2qAtYUr6xRod5jT4M0O0Mg8ZuWG8MZjj0iLKNfagg4rTzvBr1gY7MEg_aem_86OftVXY4iJIkcg5deSmZA    

 

. 

 

Reflecții la un concert pe Bulevard, Piazzolla și acordeonul

 

300 de copii, spun organizatorii ( SYNC ), au participat la atelierele muzicale de pe Bulevard. Au ascultat câteva ore muzică clasică. S-au mișcat pe muzică clasică, au înțeles ceea ce e acela ritm și au aflat o grămadă de alte noțiuni muzicale.

Eu, am fost în ambele zile la concerte. Și nu, nu am poze. Mi-am impus să nu fac fotografii ci tot ce am trăit să rămână efemer în mine. Știu că voi găsi peste tot fotografii ( puteți verifica în comentarii) dar nici una nu se compară cu atenția pe care, eu și grupul meu de prieteni l-am dat realității. Într-un fel am retrăit atmosfera duminicilor din copilărie când ieșeam la plimbare pe bulevard. Un bulevard și atunci și acum aglomerat, mișunător. Pe atunci adică în anii 60, veneam de acasă pe Democrației, pe la primul rond și făceam un tur complet al Bulevardului dându-ne întâlnire cu alte și alte cunoștințe. Pe un trotuar, apoi pe celălalt ca și cum ar trebui să echilibrăm traseul și ne opream la cele câteva ”grădinițe” (terase) care se aflau la fiecare rond pentru o bere și un Cico. Era după-amiaza și nu trebuia să ne stricăm pofta de mâncare. Vată pe băț, semințe, baloane, Hopa Mitică, trompețele, și mingiile acela învelite în hârtie creponată cu elastic. Eu am plâns mereu că nu îmi cumpărau trompete pentru că sunau strident și o fetiță, era regulă, nu trebuia să facă lucruri stridente. Familiile în grupuri se salutau și stabileau vizite. Nu se opreau să discute pentru că ar fi format ”dopuri” pe trotuar. Râsul și veselia erau ”moderate”, mersul agale, spatele drept, rochia ”de duminică”. Pe atunci băncile, erau mult mai puține iar copacii mult ma stufoși. Nu se ”mânca” pe stradă”. Era de fapt o paradă, Era sigura dată când o vedeam pe bunica cu pălărie, în afara înmormântărilor. Uneori cu mănuși din macrame. Aveam cam 4 - 5 ani și-mi aduc aminte, ce s-a întâmplat cu o doamnă ”îndrăzneață” care ieșise în pantaloni pe Bulevard. Nu conta că moda minijupelor și a pantalonilor pecheur (pescărești) inundase și România. Regula era că cu pantaloni, o femeie merge pe munte și nu pe Bulevard, duminica!

 

Ei bine au trecut 60 de ani peste Bulevard. În weekend a fost la fel, multă lume, pestriță, grupuri de tineri, copii liberi să alerge pe stradă, nu numai pe trotuare, cozi la înghețată, clătite și mici. Cel mai mult mi-au plăcut oamenii care se țineau de mână, scaunele ocupate la concerte, aglomerația din jurul coșurilor de baschet. Răcoarea pe sub castani. Doar băncile la soare nu erau ocupate în rest aglomerație.

 

Și mai mult și mai mult, m-am bucurat de părinții care au avut ocazia să ofere copiilor lor primele noțiuni de politețe la un concert clasic, fie el și în aer liber. Despre artiști și despre repertoriu sigur aflați din articole( vezi comentariile). La una dintre reprezentații, am putut trage cu urechea la un dialog între doamne 70+ care aveau întâlnire romantică. Aveau întâlnire iar personajul ( poate personajele) era meloman care as apărut probabil după ce eu am plecat. Uite domnule la ce e bun Astor Piazzolla, la tangouri sufletești!

 

Faptul că Bulevardul e zonă pietonală face ca mereu, din aprilie încoace ca în 202 S să se bombăne. Călătorilor li s-a scurtat/tăiat traseul până la Gara de Sud. Dar m-am învățat cu nemulțumirea celor din cartier, ei bombăne din orice.

Pe mine weekendul m-a ajutat să îmi fac ”pașii”, să mă opresc din loc în loc și să am dialoguri reale, apropiate cu prietenii. Să râdem mult. Să ne amintim.

 

„Cine poate ști

De unde vine vara

și încotro se duce....

Mi-a spus o fetiță cuminte

că-și aduce aminte

cum vara vine din copilărie...

Trasă de fluturi, de buburuze și de furnici,

înspre bunici”

Ana Blandiana

 

 

Tu, ce fel de vrăjitoare ești?

 

De ce mai credem sau apelăm la vrăjitoare

 

(PS: înainte să citiți postarea acesta, să știți că ghicesc foarte bine în cafea! Ba chiar am primit și un set de pregătit cafea turcească cu caimac, cafea gingirlie, așa că deschid lista poate vă înscrieți )

Ieri, mi s-a propus să mi se ghicească în palmă! Chiar în cartier la mine, pe bancă. 50 de lei. Pe ”coana mare” o știu de peste 40 de ani căci îmi propunea același lucru și când aveam 18 ani. Soțul ei încă mai încearcă schema cu verigheta pierdută. Tot ieri am mai aflat că există o schemă cu ”datul de pomană” tot în cartier. O schemă mai nouă dar la fel de păguboasă. Așa că aveți grijă!

 

Se pare că am figură cum că aș da acești bani pentru așa ceva . Oricum fac parte din grupul țintă care mai crede că viața e influențată nu de ”semne” ci de interpretarea cuiva asupra vieții mele. De fapt, e foarte interesant ce cred oamenii din parc, cunoscuți ai cartierului dar necunoscuții ai vieții mele despre mine. Ei spun fie că m-au văzut plimbând cățelul zilnic prin parc sau că fac parte din grupul fumătoarelor. Și asta pentru că vor să mă asocieze unor grupuri pentru care au pus deja etichetele.

 

Așa că azi am citit un foarte bun articol făcut de Radio France Internațional. Aici sunt părți din el.

 

Niciodată nu o să știm câte vrăjitoare au fost închise, torturate sau omorâte de Inchiziție sau doar de prejudecăți sau obiceiuri învechite. Cazurile documentate în dosare au fost între 40 000 și 70 000 dar nu iau în calcul, întâmplările de zi cu zi. Se estimează că ele ar putea ajunge la peste 9 milione de femei. Oricum credibilitatea omenirii este încă testată de tot felul de noi oportunități vrăjitorești, cum deschizi internetul și cum afli ce a mai zis bulgăroaica Baba Vanga și mai ales ce trebuie să faci. Nu contează că a murit în 1996 ea ne ”ghidează” încă viitorul la fel ca Nostradamus. 

 

Maryse Simon, doctor în istorie și specialistă în istoria vrăjitoriei în Europa modernă timpurie ne spune că : „această distorsiune a realității folosește o imagine fascinantă. În termenul «a fascina» există ideea a ceva ce paralizează reflecția.”Adică fără să gândești pui etichete. Asta sună cunoscut așa-i?

 

Începând din secolul al XX-lea, însușirea feministă a figurii vrăjitoarei a continuat peste Atlantic transferată spre feminism pentru că de fapt o parte din ”vrăjitoarele” secolelor trecute erau persoane puternice, dornice să învețe și să sfideze lumea cu regulile ei. În 1968, la New York, feministele din mișcarea W.I.T.C.H. (Women's International Terrorist Conspiracy from Hell) au ieșit în stradă, deghizate în vrăjitoare. Hainele, obiectele și atributele clasice ale imaginii vrăjitoarei au fost adoptate de acest colectiv pentru a declara că fiecare femeie era un potențial de a deveni vrăjitoare. De la Bursa de Valori de pe Wall Street până la Saloanele de Nuntă, acțiunile W.I.T.C.H. au crescut și s-au multiplicat. La începutul anilor 1970, aceste caracteristice, începute ca o formă de marketing au găsit ecou în Europa, mai întâi în Italia. În 1972, sloganul „Tremate le streghe son tornate” (Tremurați, vrăjitoarele s-au întors) a fost auzit la demonstrațiile feministe. De ce în Italia? Pentru că sloganul a fost afișat pe ziduri și în fiecare procesiune, ca parte a luptelor pentru schimbarea legilor de divorț și avort, care erau interzise de Biserică. 

 

Atunci vrăjitoarele au fost percepute ca figuri care întruchipează libertatea corpurilor femeilor. Câțiva ani mai târziu, găsim figura vrăjitoarei în Franța. În 1975, scriitoarea Xavière Gauthier a fondat revista literară Sorcières. Les femmes vivent (Vrăjitoarele. Femeile trăiesc). Scopul a fost de a face o paralelă între vrăjitoarele rebele din secolele al XV-lea și al XVII-lea și revolta femeilor contemporane. Au fost promovate idei despre eliberarea sexuală și controlul propriul corp dar și alte revendicări feministe legate de salarii drepturi egale. 

Feministele din anii 1970 au fost puternic influențate de imaginarul televiziunii, începând cu serialul Ce vrăji a mai făcut nevasta mea difuzat în Statele Unite din 1964 și apoi în Europa. 

 

„Există o fuziune între imaginile de televiziune ale protestatarilor și o tradiție, perpetuată în comunitățile rurale americane, de a sărbători Halloween-ul. Acum aceste lucruri s-au amestecat. De Halloween a avut loc prima demonstrație W.I.T.C.H. pe Wall Street”, explică Michelle Zancarini-Fournel, profesor emerit de istoria femeilor și a genului la Universitatea Claude Bernard din Lyon 1, autoare a cărții „Vrăjitoare și vrăjitori: povești și mituri. Scrisoare către tinerele feministe” (Libertaria, 2024).

 

Reinventarea vrăjitoriei pe internet

De câțiva ani, figura vrăjitoarei a devenit populară pe rețelele de socializare, în special pe Instagram și TikTok. Această reapropriere implică în principal femei albe cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani. Imaginile distribuite reflectă atributele fizice ale mitului vrăjitoarei. Tinerele au, în general, părul lung, adesea roșu. Lucie Pouclet, doctor în științe ale informației și comunicării și autoare a unei teze despre „Figurile vrăjitoarelor online: o subcultură digitală”, descrie modul în care aceste vrăjitoare  își construiesc practica: „Ele caută elemente din istorie, elemente din alte panteoane, alte spiritualități, pe care le îmbină cu referințe din cultura pop, cele cu care au crescut: Charmed, Sabrina, Hermione, vrăjitoarea adolescentă din  Harry Potter...” Pentru cercetătoare, „ele recreează un univers care le vorbește și spune ceva despre ele”.

În cadrul realităților, obiectele alese perpetuează mitul: se folosesc cazane, cărți de vrăji, cranii, lumânări, pisici și chiar baghete magice. Să nu-mi spuneți că nu aveți sau ați avut în casă lumânări parfumate care stau ca bibelou. Figura vrăjitoarei constituie un model pentru aceste tinere femei, dornice să-și exprime feminitatea într-un mod nou. Figura vrăjitoarei răspunde, de asemenea, unei căutări pentru o spiritualitate alternativă la religiile monoteiste. Avem vrăjitoare eleniste (Circe), vrăjitoare spiriduși verzi, vrăjitoare Elfi, nordice sau chiar vrăjitoare glamuroase. Există diferite tipologii de vrăjitoare pe rețelele de socializare pentru a satisface toate așteptările și proiecțiile.

 

 

sursa articol https://www.radiofrance.fr/franceculture/podcasts/le-cours-de-l-histoire/sorciere-l-invention-d-une-icone-feministe-3835045?at_campaign=Facebook&at_medium=Social_media

Reflecții matinale la o cafea gingirlie!

 

Creșterile mereu cer alegeri. Alegerile mereu cer efort din partea fiecăruia!

 

Stăm foarte prost la capitolul educație estetică legată de zonele urbane. Poate e nevoie să înțelegem că și noțiunea de ”frumos” se poate schimba. Chiar e benefic să ne uităm în jurul nostru și să înceapă să ne placă anumite schimbări. Asta înseamnă că le-am înțeles în primul rând. Mă gândesc de câți ani am avut nevoie să nu mai punem plăcuțe cu ”Nu călcați iarba. Amendă de ...”. De fapt ele nu au dispărut cu totul în țară....

 

Noi încă trăim să comparăm cu anumite reguli cu care am trăit de mici. Și confundăm regulile cu valorile. Iar la capitolul estetică urbană, credeam că este frumos după reguli care nu-și mai au sensul. Eu, îmi dau voie să mă ”aricesc” când văd prin parcuri așa numitele ”târguri kitsch”, de vară, de iarnă, la care, mai nou, culmea, se fac excursii ca la a 7-a minune a lumii. Și este și multă publicitate. Așa că în loc să mergem înainte, ne întoarcem la lumea lui 1900, adică ”lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci." (Caragiale).

 

Luna din urmă m-am tot gândit și la mulțimea de critici pe care cei care lucrează în parcuri (SGU la Ploiești) și-au ”luat-o” lunile acestea pentru că iarba crescuse prea înaltă și nu fusese cosită. Din cauza zilelor ploioase. Așa că sub presiunea opiniei publice, coasele mecanice au început să funcționeze chiar pe ploaie. Dacă cineva din cei care criticau și-ar fi cosit propriul teren, tot așa ar fi procedat? Sunt sigură că nu. Motivațiile sunt multiple și incluse în înțelepciunea milenară a țăranului care nu cosește pe ploaie.

 

Este evident că nu le țin partea dar având o facultate de Horticultură în spate, observ toate neajunsurile, calculez altfel devizele muncii oamenilor și văd și multa dezorganizare, lipsă de motivație, etc. Dar pentru că îmi doresc promovarea unor zone citadine mai prietenoase cu mediul, chiar în parcuri, chiar și în parcul din cartierul meu, nu am putut să nu observ, în ferestrele de ploaie și câțiva fluturi și gâze. Iar melcii care parcă inundaseră aleile și au devenit deliciul copiilor. Ei bine aștept să revină în zonă și aricii și veverițele. Echilibrul ecologic natural tinde să se însănătoșească în fiecare clipă și să lupte cu iarba de tip ”gazon” dintre betoane. Așa că ar trebui să gândim că ”gazonul” oricare ar fi el, e de fapt o chestiune artificială și nu neapărat întruchipează ”frumosul” peste tot. ”Acu' parcu' e e tuns, ras și frezat” spunea unul dintre cei cu coasa.

 

Așa că hai să ne pregătim și vizual și cu vorbe bune, să întâmpinăm ”pădurile urbane” sau zonele verzi antizgomot, zonele senzoriale, platbandele cu plante polenizatoare. În fotografia din imagine e un mic colțișor din Timișoara unde palmierii din ghivece sunt înlocuiți cu câțiva copăcei și plante polenizatoare și cu altele repelante (plante care prin miros resping și îndepărtează insectele și rozătoarele). Treceam zilnic pe lângă el când locuiam acolo. E bine să nu uităm și că schimbările climatice vor aduce noi obiceiuri, noi plantații, noi gusturi în estetica urbană.

 

Și pentru că am vorbit de iubitul Caragiale iar comemorarea lui a fost acum o săptămână ( 9 iunie) o mică schiță, o bijuterie despre bâlci!

 

” Moșii” de Ion Luca Caragiale (1901)

 

Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldați - mahalagioaice - lampioane - limonadă - fracuri - decorațiuni - decorați - donițe - menajerii - provinciali - fluiere - cerșetori - ciubere - cimpoaie - copii - miniștri - pungași de buzunare - hărdaie - bone - doici - trăsuri -muzici - artifiții - fotografii la minut - comédii - tombole - Moftul român nr. 8 - oale - steaguri - flașnete - înghețată de vanilie - fleici - stambă - căni - pelin - călușei - scrânciob: cele din urmă invenție care era și la expoziția americană - pinteni - biciclete - cai - vite - jandarmi - basmale - telegrafiști - nepoate - mătuși - țațe - neni - unchi - veri - văduve - orfani - portretul țarului - "Moartea vânătorului" - icoane - bricege - săpun - lumânări - panglici - prescuri - măcelari - grâu - cofeturi pentru colivă - bețivi - căciuli - cojoace - căpestre - boi - hârâitori - Prima societate de bazalt și teracotă - Stella - sticle - fân - cercuri - doage - buți - plăpumi - saltele - perne - flori - scaune - paturi - mese - beteală - oglinzi - cercei - inele - ibrice - turci - lighene - doftorii de bătături - săpun de pete - madipolon - ace englezești -mere - portocale - năut - floricele - șerbet - răcoreală - Marsilieza - lulele - luleaua neamțului - Deșteaptă-te, române! - sacâz - sifoane - ciucalată - acadele - plesnitori - tunuri - călușari - smochine - păpuși - poame - capul vorbitor - Leul de mare - "Vasilache" - copilul cu trei picioare - încercarea puterii - distracția americană - belciuge - fonografe - războiul român pentru țesut - mingi - urcioare - bere - cruci - Dumnezei - fluiere - alune prăjite - Bragadir - fisticuri - Luther - beigălă - Opler - călăreți - orbeți - birji - schilozi - automobile - zamparagii - guvernamentali - opozanți - Visul Maichii Precistii - Minunile lui sf. Sisoe - Alexe, omul lui Dumnezeu - borangic - țâri - sardele - lămâi - brânză - urdă - cașcaval - slănină - roabe - velințe - altițe - bibiluri - fote - perdele - ștergare - marame - furci - căldări - pirostrii - lopeți - ălbii - copăi -fedeleșuri - porci - mătănii - paiațe - rogojini - parfumuri - ciorapi - iminei - ghete - cizme - papuci - mătăsării - piepteni - drâmburi - darace - cobze - pomadă - clarinete - maimuțe - orice obiect 30 de bani - certuri - chefuri - aldămașuri - tămbălăuri - "Numai 40 de bani ocaua de Drăgășani, vechi veritabil!" - "5 bani cafea gingirlie!" - nuci - sare -salam de Sibiu - "Hop și eu cu Țața Lina! adevărata plăcintă română și cozonaci moldovinești!" - prafuri de pureci - covrigi - roșcove - frânghii - stafide - curele - șei - hamuri - clopote - căruțe - coșuri - bomboane - rahat - muzici -gogoși - pălării - testemele - muște - popi - cocoane - mateloți - impiegați - pensionari - suprimați - popor - seniori - dame - MM. LL. - A.A. L.L. - târgoveți - târgovețe - țărani - țărance - intelectuali - artiști - poeți - prozatori - critici - burgheji - tramcare - tramvaiuri - capele pârlite - jupe călcate -bătături strivite - copii pierduți - părinți beți - mame prăpădite - guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecție - lume, lume, lume - vreme frumoasă - dever slab... - Criză teribilă, monșer! ”(Caragiale)

 

Timișoara transformări urbane.

Salamagundi și pirații din Epoca de Aur

 

PS: Nu uitați, dacă zilele acestea decideți să gătiți o astfel de salată să vă acoperiți și un ochi și să cântați un cântec de-al piraților!!! (vezi prin comentarii).

 

Studiind Epoca de Aur a Pirateriei (1650-1730) cercetătorii au descoperit nu numai că aceștia erau aventurieri îndrăzneți ci și faptul că au fost un grup specific de supraviețuitori într-unul dintre cele mai dure medii cunoscute de om: marea deschisă. Așa că au studiat mult jurnalele de bord ale acestora și relatările timpului și au descoperit că dieta lor departe de a fi ce vedem prin filme, era o dovadă a ingeniozității și a necesității, amestecând alimente conservate cu bunurile furate și cu provizii proaspete atunci când debarcarea le permitea. Filmele ne induc în eroare și ospețele lor pantagruelice nu prea erau reale. Două alimente de bază ale hranei piraților, salamagundi și grog, oferă o privire în lumea culinară a acestor marinari infami.

 

Rețeta de salamagundi este adaptată din relatări istorice despre mâncarea piraților. Așa cum am menționat, jurnalele de bord sunt plin de de relatări despre viața de zi cu zi. Felul acesta de mâncare, este o salată versatilă, un amestec din orice provizii erau disponibile. Grogul, pe de altă parte, își datorează originile Marinei Britanice, unde a fost introdus ca o modalitate de a ”mări”/dilua rațiile de rom și de a combate scorbutul. Împreună, formează o masă la fel de savuroasă pe cât este de istorică. Așa că avem o hrană/masă care putea încorpora orice ingrediente disponibile și sătura un grup mare de oameni și o băutură ce menținea moralul ridicat și furniza nutrienți esențiali pentru a preveni scorbutul.

 

Viața pe mare era plină de provocări, iar alimentele erau adesea insuficiente. Mai mereu se trecea la rații împuținate. Pirații se bazau pe alimente ce rezistau timp îndelungat precum carnea sărată, cartofii și fasolea uscată. Morcovii și ceapa se stricau repede într-un mediu umed. Apa potabilă era și ea adesea insuficientă, sălcie și ”clocită”. Când atacau nave sau vizitau porturi, primul lucru pe care-l făceau , chiar înainte de a-și ascunde comorile era re-aprovizionau cu provizii și cu produse proaspete, murături și animale vii. Viața de pirat era departe de a fi plină de farmec. Echipajul se confrunta cu condiții de înghesuială, amenințarea constantă a bolilor și perioade lungi de timp fără hrană proaspătă sau apă. Mesele erau consumate în comun, adesea pe punte, toată lumea împărtășind prada sau greutățile. În ciuda acestor dificultăți, pirații apreciau camaraderia și luau decizii într-un mod mult mai democratic decât credem noi iar acestea se extindeau și la mesele lor. Flexibilitatea unor preparate precum salamagundi a reflectat natura adaptabilă și oportunistă a vieții de pirați.

 

Salamagundi combină ingeniozitatea bucătăriei pe nave cu o notă aromată. Salamagundi, este o salată consistentă din ingrediente proaspete și conservate, reflectă adaptabilitatea dietelor piraterești.

Ingrediente adaptate pentru o salata salamagundi:

Salată verde sau varză tocată

Ou fiert feliat

Sardine sau alt pește conservat

Ceapă feliată subțire

Castraveți și morcovi murați

Măsline

Mango tăiat cubulețe (opțional, în funcție de disponibilitate)

Pui la grătar mărunțit/ pește

Sosul 2 linguri de ulei de măsline, 1 lingură de oțet alb sau de mere

1 linguriță de semințe de muștar, sare și piper după gust

V-ați gândit citind cărțile sau văzând filmele cu pirați cât de important era bucătarul pe o navă chiar dacă nu avea grade marinărești. Păi de el și capacitatea lui previzibilitate depindea supraviețuirea tuturor. Salmagundi este mai mult un concept decât o rețetă. În esență, este o salată mare, compusă, care încorporează carne, fructe de mare, legume gătite, legume crude, fructe și nuci și este aranjată într-un mod elaborat. Gândiți-vă la ea ca la un fel de Salata Niçoise. Datând din secolul al XVII-lea, salmagundi se referă la sortimentul mare de ingrediente care oferă mesei o gamă largă de arome și texturi pe o singură farfurie. De asemenea, este și o modalitate de a folosi fripturile și legumele rămase într-un mod nou, izbitor. Salata de dimensiuni reduse pentru o masă este de obicei servită la prânz sau ca parte a unui picnic. 

 

Frumusețea rețetei de salamagundi constă în versatilitatea sa. Înlocuiți sardinele cu pește afumat sau omiteți mango-ul dacă nu este disponibil pentru un preparat mai fidel. Pentru o experiență piraterească mai autentică, folosiți legume murate și pește conservat, deoarece pirații adesea duceau lipsă de provizii proaspete.

 

. 

.

Un filosof și supa lui

 

Ca pofticioasă, îmi plac mult informațiile legate de arheologia gastronomică. Acum am dat despre un articol interesant legat de supa de linte. Eu sunt fan supă (cremă) de linte și chiar îmi invit prietenii la restaurantul turcesc pentru a o gusta dar asta nu o să mă transforme într-o persoană mai înțeleaptă. Ia ascultați povestea!

 Supa stoică de linte a lui Zenon, este un fel de mâncare ”umil” și hrănitor, inspirat chiar de fondatorul stoicismului. Asta spune articolul care dă mult mai multe explicații și îl găsiți mai jos. Tot acolo puteți citi informații despre Zenon.

 

În Grecia antică, rețetele nu erau înregistrate în cărțile de bucate așa cum sunt astăzi. În schimb, indicii despre ce mâncau oamenii erau împrăștiate în piese de teatru, poezie și conversații filozofice. Această versiune de rețetă este adaptată după ”Mese și rețete din Grecia Antică” de Eugenia Ricotti și surprinde simplitatea prin care se definea viziunea lui Zenon asupra hranei. El credea că mesele ar trebui să hrănească corpul, mai degrabă decât să ispitească simțurile. Adept al său, Musonius Rufus, învăța că apetitul era primul loc pentru a antrena autocontrolul. Dacă vă sună cunoscut e un bun început. Probabil că este și primul dietetician. A mânca încet, a alege alimente simple și sănătoase și a evita luxul însemna a trăi cu rațiune și virtute. Această supă reflectă acest spirit.

Supa de linte era făcută cu ingrediente comune, accesibile și cum am zice acum, sustenabile. Totuși, rețeta antică surprinde un pic prin echilibrul elementelor. Dulceața prazului și a morcovilor se întâlnește cu un ”bulion de leguminoase, ușor și pământos. Să ne aducem aminte că pe vremea aceea tomatele și ardeii locuiau doar în America.Stropul de ulei de măsline adăugat însemna bogăție fără excese. Și exact doisprezece semințe de coriandru sunt adăugate în fiecare bol, aducând o notă specială care încheie preparatul. Nu unsprezece. Nu treisprezece. Doar doisprezece. Așa că atenție la numărat! 

 

Dacă vorbim de filosofie atunci hai să folosim și un pic de reflecție în ceea ce am scris mai sus. Gândiți-vă că această supă ar putea surprinde gurmandul modern cu profunzimea sa bogată. Eu când o prepar, e adevărat că rețeta mea e turcească și are un pic mai multă iuțeală și o cremozitate de mătase, nu prea îi pun praz dar ceapa îi aduce o aromă completă fără a fi nevoie de sotări sau emulsionări greoaie pe bază de grăsime. Iată că uleiul de măsline, turnat crud în bol, oferă atât textură, cât și corporalitate, amintind de un strop final din bucătăria mediteraneană de astăzi. Picul acela de oțet și miere adaugă un contrast subtil care trezește cerul gurii fără a copleși simplitatea bazei. Mie coriandru îmi place la preparatele din pește dar de acum încolo o să îl încerc și la supele de leguminoase pentru acel ”je ne sais quoi” special care face mâncărurile de neuitat.

 

Ce ziceți, o încercați? Dacă da, atunci gândiți-vă că a mânca această supă este nu numai o foarte gustoasă alternativă dar și o călătorie în timp și ei bine, în practică filosofică. Invită gurmandul (adică și pe mine) să reflecte asupra virtuților reținerii și aprecierii fiecărei linguri. Fiecare îmbucătură este o oportunitate de a ne reconecta cu valorile lui Zenon din Kition: să mănânci pentru a te hrăni, nu doar pentru plăcere, și să trăiești fiecare moment în armonie cu rațiunea și natura. 

 

Într-o lume a fast-food-ului și a aromelor spectaculoase, supa de linte oferă o cale străveche către o hrănire conștientă.

 

Rețeta antică: 450 g de linte, 8 căni de supă (de legume sau carne ușoară) 1 praz mare, tocat 1 morcov, feliat 1 tulpină de țelină, feliată 1 ceapă mică, feliată 2 linguri de oțet (de preferință oțet de vin) 1 linguriță de miere, ulei de măsline (2 linguri per porție)

Sare și piper după gust

12 semințe de coriandru per farfurie. Le puteți pisa sau nu.

.

 https://eatshistory.com/zenos-stoic-lentil-soup-a-taste-of-ancient-greek-philosophy/?fbclid=IwY2xjawKvaxdleHRuA2FlbQIxMABicmlkETA3dEZnWHZHcHE0RzMzb29aAR6TVpGFjTm1XpxXn_LMr-7F5dhCfDbHSy3lPpc40-ns-LFajrDLnlAKuIuFrg_aem_bsLhtaeNN7J_K

 

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Zenon_din_Kition?fbclid=IwY2xjawKva09leHRuA2FlbQIxMABicmlkETA3dEZnWHZHcHE0RzMzb29aAR5U5XiEbNIdzU4oZKvZ2F9t_VJPzCG_lo-DBQGAxIQ3bp3m9YCv3x4tRRE9fw_aem_8IzmU87e46T-jS9N7QVpXg

 

Nu e greu să mănânci ca un gladiator!

 

Nu e greu să mănânci ca un gladiator! Eu chiar am făcut-o acum de dimineață.

De fapt toți cei care mănâncă cereale la micul dejun cred că au încercat deja rețeta acestora și care datează de mii de ani.

Imaginea gladiatorului roman din filme este adesea cea a unui războinic ”bine lucrat,” puternic și agil, care înfruntă adversari în arenele sângeroase ale Romei antice. Dar, în realitate, acești războinici, erau cunoscuți și sub numele de „oameni ai orzului” și erau adesea mai grei și mai robuști.

Această greutate nu se datora lipsei de antrenament, ci dietei lor atent gestionate, care includea orzul ca aliment de bază. Mămăliga/terciul din orz este un preparat simplu și hrănitor și era mâncarea

preferată a gladiatorilor simbolizând tăria de caracter de care aveau nevoie în luptă. Găsim destule informații în ”Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân. El este cel care se referă la gladiatori ca la „oamenii orzului”, subliniind importanța cerealelor în dieta lor. Orzul furnizează o cantitate substanțială de calorii și era foarte apreciat pentru capacitatea sa de a dezvolta masa corporală și rezistența - trăsături esențiale pentru gladiatori care aveau nevoie atât de forță, cât și de protecție pentru a rezista rănilor din arenă.

De ce gladiatorii erau corpolenți și nu slabi? Spre deosebire de percepțiile noastre moderne despre războinicii supli, ”cu pătrățele”. gladiatorii erau adesea intenționat mai grei. Această masă corporală suplimentară nu era doar pentru rezistență, ci servea ca strat protector împotriva tăieturilor și rănilor superficiale.„Căptușeala” adăugată, putea reduce impactul rănilor fără a compromite rezistența și puterea generală a unui gladiator. Orzul, în combinație cu alte cereale și semințe, a jucat un rol central în obținerea acestui efect. Proprietățile sale fac ca digestia să fie mai lentă și susțin energia în timp ce construiesc și mențin un fizic robust. Acuma să vă văd ce faceți cei care țineți diete?

De ce orzul a fost un element de bază al gladiatorilor? Orzul era accesibil pentru prețul său scăzut, pentru accesibilitatea sa și calitatea nutrițională, ceea ce îl făcea o alegere perfectă pentru gladiatorii care aveau nevoie atât de forță, cât și de rezistență. Această cereală bogat în fibre, magneziu avea și o cantitate modestă de proteine, în timp ce carbohidrații săi complexi ofereau energie de lungă durată. Combinată cu semințe de in, devine o sursă excelentă de acizi grași omega-3 și fibre. Coriandru e adăugat pentru beneficiile sale digestive așa că această „polentă de orz” forma o masă completă.

Cum se prepară terciul de orz ”în stil gladiator”? Mămăligă de orz (”Mamăliga Hordeacea”)

Se obține un terci consistent, preparatul din orz măcinat, semințe de in, coriandru și sare. Terciul este îmbogățit cu adaosuri

cum ar fi felii de piersici, nuci și miere, pentru o notă modernă. Totul e gata într-o jumătate de oră.

Ingrediente

1 cană de făină de orz măcinată sau crupe de orz măcinate

1 lingură de semințe de in măcinate

1/2 linguriță de coriandru măcinat

1/2 linguriță de sare

3 căni de apă

Fructe opțional.

Instrucţiuni pentru mâine dimineață

Pregătiți baza: Într-o oală medie, aduceți apa la fierbere. Adăugați sarea, semințele de in măcinate și coriandrul în apă, amestecând pentru a le combina. Adăugați orzul. Încorporați treptat orzul măcinat cu un tel pentru a evita formarea de cocoloașe, apoi reduceți focul la minimum. Continuați să amestecați regulat pentru a preveni lipirea. Gătiți până se îngroașă: Lăsați amestecul să se gătească timp de 20-25 de minute, amestecând până când capătă o consistență asemănătoare terciului.

Servirea și ornarea: După ce combinația e îngroșată luați-o de pe foc și lăsați-o să se odihnească câteva minute. Serviți caldă, presărată cu felii de piersici, un strop de miere și o mână de nuci tocate.

 

. 

.

Sineală

Orele matinale sunt momentele mele de meditație, rugăciune și gândire critică retrospectivă și, spun eu de idei noi... Așa că de (dis de) dimineața, am dat peste o veche fotografie, printre puținele făcute în facultate. Fotografia, care la mine are scris pe spate numele colegilor este din aprilie 1982 de la Vulcanii noroioși, Buzău: excursia noastră la terminarea cursului de îmbunătățiri funciare. Din lipsa fondurilor nu mai beneficiam de excursiile acelea fabuloase prin toate cramele țării, așa că ne-am mulțumit să poposim doar la Valea Călugărească la înapoiere, acolo unde era Institutul Național de Vinificație.

Și azi, după 43 de ani, am două gânduri în minte: Primul legat de faptul că nu prea am (avem) fotografii din anii facultății. Oricum, nu ca acum din cele făcute în toate momentele și toate ipostazele. Și de aceea, acest memento îmi stârnește amintiri prețioase și desigur celor ce se vor regăsi acolo multă bucurie.

 
Apoi uitându-mă la culorile alb-negru de la Vulcanii noroioși mi-am adus aminte de cuvântul ”sineală” folosit foarte mult de bunica mea. Asta era culoarea zonei, amestecată cu pământ și mirosind a sulf. Sineală, luată separat, este o anume nuanță de albastru uimitor, culoare care, mi-a stârnit mii de amintiri olfactive legată de spălatul rufelor și acele mici cuburi de albăstreală folosite la ”albitul” lenjeriilor. Hmmm! Nebăgate în seamă atunci, rămase în memorie pentru totdeauna, respir azi, în minte, odată cu formarea zgomotoșilor bulbuci noroioși (gazoși). Respir mai adânc. Iar mintea mă duce la odoarea de sulf sau de orice altceva care-ți lasă gust metalic în gură.
 

Sentimentul rămas e acela că ești și stai pe un organism viu...

sineálă (-éli), s. f. – Vopsea albastră, indigo. Bg., rus. sinilo, din sl. sini „negru” (Cihac, II, 336; Tiktin; Iordan, Dift., 82), cf. sein. – Der. sineli (var. sinili), vb. (a clăti rufele cu albăstreală); sineliu (var. siniliu), adj. (albăstriu).

 

 Cuburi cu sineală, albăstreală de rufe

Cameea, cizmulița din piele de șarpe și Securitatea comunistă

 

Semne de neuitare

 

Mi-am impus să îmi pun pe deget din nou acest inel ca semn de respect și ne-uitare. Uneori ca vremurile să nu se mai întoarcă, trebuie să nu uităm întâmplările și rostul lor.

 

189... Această camee din fotografie a fost primită de mama bunicii mele ca dar de nuntă. Era într-un set de 3: cercei și medalion. Montura din aur era sofisticată, cu niște cârcei de viță de vie iar cameea era prinsă în aur de patru gheruțe fine.

 

1926 - Străbunica mea, a transmis-o mai departe, la nuntă bunicii. Iar bunica, avea de gând să facă asta cu una din fiicele ei. Dar nu s-a mai putut.

 

1946 - Încetase războiul și familia mamei mele s-a reîntors de la Moeciu - locul lor de refugiu, în Ploieștiul bombardat. Casa noastră din Piața Anton, scăpase ca printr-o minune. Vis-a-vis erau două case făcute praf, două dealuri de moloz. Bunicul a plecat la servici, lucra ca CFR-ist și bunica s-a apucat de curățenie. Puținii bani de rezervă pe care-i mai aveau și care oricum se devalorizau, i-a ascuns în gheme mari, cât o minge de fotbal, făcute din șnururi de zdrențe pentru preșuri. 

 

Nu trecuseră două ore de la înapoierea lor și pe stradă s-au auzit împușcături. Mitralieră. Așa că lăsând ușa de la intrare așa cum era, descuiată, a apucat doar să-și ascundă cei 5 copii. Ascunzători ca vai de lume. Mama, la 5 ani era cea mică, și-și amintea cum o pufnea râsul sub pat, pentru că stăteau acolo înghesuiți și ei i se părea că e o joacă. Ba chiar îi gâdila  pe ceilalți. În curte, culcând poarta la pământ a intrat un soldat sovietic. Cel cu mitraliera. Căra un sac plin, s-a uitat prin curte, a spart toate geamurile casei într-un tir de mitralieră apoi s-a proptit în ușa de la ”camera de la drum”. Acolo era sufrageria bunicii. Ai mei nu mai răsuflau de frică. A înghesuit în sac ce a găsit prin vitrine, ceea ce apucase bunica să scoată din pivniță, adică obiectele de argint și evident tot ce nu era perisabil. A deschis sertarele și a luat bruma de bijuterii și ceasul de masă. Două gulere de blană din cuier. Bijuteriile, erau într-o cutiuță mică, adică un mic colier de perle, setul de camee și ceva cercei desperecheați, ai copiilor. Apoi a mai tras un tir lung de mitralieră pe peretele exterior al casei, ca și cum o însemnase și a plecat. Familia mea a mai stat o oră sub paturi. Doar bunica îndrăznise să se uite pe fereastră și să vadă spatele și uniforma soldatului care, ca un Moș Crăciun, căra sacul plin. Apoi cu teamă s-au ridicat de acolo și timpul a început să curgă, într-o relativă normalitate. În curte, bunica a găsit o cizmuliță din ”piele de șarpe” scăpată și cameea din medalionul în care nu fusese foarte bine strânsă în montura ei.

 

1966 - Au trecut anii și când eu, la rândul meu aveam patru - cinci ani, am tras cu urechea la poveștile pe care mama și bunica le spuneau când găteau împreună. Eram după ușă și trăgeam cu urechea la ceea ce păreau ”secrete” care nu trebuiau auzite de copiii mici și guralivi. Așa am aflat pentru prima dată de povestea cizmuliței din piele de șarpe și de cameea cu pricina. Tot atunci bunica mea decretase că aceea camee mi se cuvine mie, ca cea mai mică fiică, a celei mai mici fete și mama își imagina că până o să cresc, o să găsească ceva aur în așa fel ca bijuteria să fie purtabilă.

 

1986 - Am împlinit 25 de ani, terminasem facultatea, lucram de un an la fermă, undeva la sat și cadoul părinților mei, la aniversare a fost un inel frumos, montat cu o camee. Mama strânsese toate resturile de aur din tortițe uitate, adunase penițe ani de zile și cumpărase de la un coleg de servici,  2 grame dintr-o brățară adusă din Irak. Ploieștiul era plin de cei care lucrau în petrol în zona Irak, Iran. Atunci mi-a spus din nou povestea cameei care trecuse prin 4 generații de femei din familia noastră. Varianta oficială.

 

1987 - Am fost căutată la Ferma din Ciorani de un lucrător de la Securitate.Unul venit special de la Ploiești. Nu ajunsese în câmp după mine doar pentru că paznicul de zi, pierit de frică, îi spusese că nu se știe prin ce parte a fermei voi fi fost eu. Îmi lăsase o citație să mă prezint la Ploiești la Sediul Securității. Fără explicații. Toată lumea m-a privit suspect. Eu mă gândeam că sunt chemată cu probleme legate de recolta de legume. Mama, împrumutase ceva benzină și a venit să mă ia cu mașina de la Ciorani și să-mi spună întreaga tărășanie. Colegul de servici de la care ea cumpărase legal aurul, cu acte și chitanță, fusese pârât că face speculă și avea un proces „de ilicit”. Ce avea ilicitul (specula) cu Securitatea acelui timp și nu cu Milița nici azi nu am aflat logica? Oricum mama dăduse declarații la Sediul Securității de trei ori. Timpul/nopțile state acolo însumau mai mult de 36 de ore. Era o vreme când astfel de întâmplări nu se aflau instantaneu ca acum chiar dacă ne despărțea doar 40 de kilometri ( Ploiești - Ciorani). Ancheta, pentru cele 2 grame de aur se terminase prin hotărârea de confiscare a prejudiciului. Adică a inelului. Mama a decis că nu are rost să merg și eu la declarații așa că mi-a luat inelul și a mers ea să îl ”depună”. Ea figura ca proprietară a celor 2 grame deci ea îl și înapoia. Marele noroc și o adevărată întâmplare a fost că acolo, în sălile de așteptate ale anchetatorilor, a stat să le vină rândul, alături de bijutierul care îmi făcuse montura bijuteriei. Din brățara respectivă cumpăraseră 6 persoane câte o bucățică și-și făcuseră verighete, cerceluși pentru copii, toți la același bijutier. Un maestru în lucrat aurul, dumnealui, om în vârstă, calm, trecuse, cum spunea, lună de lună prin astfel de proceduri, menite să bage frica în oase. Și dumnealui i-a explicat mamei că nu e nevoie să dea tot inelul ci să restituie cele două grame de aur. Așa că mama, conspirativ, s-a reîntors cu bijutierul la atelier, au tăiat montura, au cântărit cele două grame și în jumătate de oră, au scăpat de anchetă. Mama a început să adune din nou stilouri chinezești, cu penițe din aur.

 

1990 - Am avut din nou inelul pe deget. Cu o montare mult mai simplă.

 

2025 - De la un timp inelul nu l-am mai purtat. Cameea e fragilă și inelul mi se părea că îmi e strâmt. La marile evenimente îl pun cu mare drag pe deget. Dar săptămâna acesta am decis să-l port din nou. Pentru că trebuie să-mi aduc aminte în fiecare clipă, văzându-l, toate simbolurile pe care le încorporează această camee. El nu mai are valoare materială ci doar una profund sentimentală, legată de simbolurile și valorile pe care le poartă, legată de vremuri tragice și de vremuri fericite. Și de modalități prin care eu să fac diferența între ele. Și mai ales cum leagă o bucățică de calcedonie sculptată, patru generații, 125 de ani, din care să învăț ceva, pregătindu-mă probabil să predau cameea celei de-a cincea generații.

.

Fleacuri stacojii

 Str Ion Scărlătescu (București) Compozitor

 

El era compozitor! Trebuie să ascultați ”Bagatela” cântată de Ion Voicu (o aveți în primul comentariu). Și nu, nu suntem rude.

Prin anii 60, atunci când eram întrebată la școală ”de-a cui sunt”, bunicul matern (adică un Rădulescu) mă învățase că în Ploiești sunt 3 ramuri de familii Scărlătescu unele bine văzute, altele nu. Și aceste ”3 clanuri” nu sunt înrudiți. Și e bine să spun din ce ramură provin. Nu eram rudă (cu părere de rău) nici cu actorul de la teatrul ploiestean, cel pe care-l auzeam mereu la teatrul radiofonic: Florin Scărlătescu.

Eu mă trag dintr-o combinație ciudată de târgoveți. 6 generații de ploieșteni. Când râd în sinea mea îmi spun: cofetar&geambaș, hmmm! (asta practicau la începutul secolului trecut străbunicii mei). Dulciuri și călătorii? Bifate amândouă. Înseamnă că de altundeva, mai din adânc vin „iubirea mea” necondiționată pentru brânzeturi, icre moi, măsline, și afumături. Plăcinte de tot felul! Of, of grecii ăștia bată-i vina! Mai aveau ei în surplus dragostea de mai bine și curajul schimbării, un simț al umorului grozav care s-a adaptat mănușă la ”râsu-plânsu” tipic ploieștean. Erau mari povestași și aveau o foarte mare capacitate de regenerare după calamitățile vieții. 

 

Ușurel, încep să înțeleg că aveau și o mare deschidere de a oferii femeilor din neamul meu cea mai bună educație posibilă.

 

Așa că azi, onorăm culoarea ”Scarlat”(stacojiu)! Cel care mi-a atras atenția și cu care am discutat/disecat mult despre ”Scarlat” este domnul Șerban Foarță (la Timișoara desigur). Dumnealui are o carte ”Roșul ușor este rozul iluzor” așa că la lansarea cărții fiind noi în tema despre roșu am avut parte de multe ”înroșiri”. Cu dumnealui mai am ceva în comun. Iubim numele Yvonne.

 

Foto: Un/O Scărlătescu de București.

bagatelă, bagatele substantiv feminin

• 1. Lucru de mică importanță; obiect de mică valoare, neînsemnat.

  sinonime: fleac, nimic

 

 https://www.youtube.com/watch?v=fGF8LffuJ4U

Dimineață în plus

 

Piciorul îmi iese de sub pilotă,

mă eliberez de junghiurile din genunchi.

Îmi desprind pleoapele

și pică de acolo zdrențele unui vis, mai mult coșmar. 

 

Ca să mă ridic

trebuie să mă țin de cer

așa că mă înfig bine la marginea patului

cu gestul bâjbâit ca de când eram eu, patruped

cu miopia-mi, care cam pierde din câmpul vizual.

 

Îmi adun toată energia, 

ca pe un ghem.

Știu că există și pierderi:

pierd puterea,

câte o bucată de răbdare,

speranța se mai diluează

dar mai ales pierd prieteni.

Prietenii din inimă,  

se împrăștie,

ei, nu mă mai așteaptă.

mi-o iau înainte, nerăbdători.

 

Îndoi ligamentele,

câte zece exerciții pe fiecare parte,

articulațiile, le simt cum pocnesc 

cu un scrâșnet de mecanism ruginit pus, în mișcare.

Îmi aliniez vertebrele

mai ales, C5-a și D9, 

ele, trebuie înșurubate ca să funcționeze 

Îmi asamblez și motivațiile mele,

și nevoile.

 

Totul, îmi spun,

e să ajung să converg, 

eu, cu zona mea sacrală

știu că Sacrul schimbă totul, 

e rădăcina credinței mele că sunt încă un creator de lumi,

precum copacul care crește încă în mine, mlădițe noi 

din durerile mele vechi.

Și azi, a înflorit.

 

Atunci, mă ridic și umblu,

Bună dimineața!

 

O dimineață în plus! 

.

 

 

 

Calea întunecată și chepengul spre lumină

  Așa cum spune Nichita Stănescu sunt locuri în noi de o fertilitate nemaipomenită, acele cotloane ale inimii, goale care trebuie umplute altfel ”moartea va urca ca o coloană de mercur” să ne acapareze. O moarte a spiritului care nu e liber.

 În vremuri ca cele de azi, mă ajută experiențele pe care le-am avut când am mers pe calea întunecată. A bâjbâi în întuneric îți dă timp, un timp dilatat de angoasă care te face să te întrebi de tot și de toate și care nu îți oferă credibilitate. Uneori vorbești de întuneric, întunericul din tine ca de haos dar sunt două noțiuni diferite. Dacă vrei, ai timp să le deosebești. Te gândești că amândouă te obligă să-ți ieși din zona de confort și te înfricoșează. Oare ai putea rămâne veșnic acolo? Eu am întâlnit astfel de oameni. După mult timp mi-am dat seama că acel timp și loc, pe mine, m-au îmbogățit, m-au înțelepțit. Tocmai pentru că doar acolo am ajuns la granițele despre care mi-am făcut proiecții spunându-mi că ele  nu sunt sigure, nu sunt vizibile,  neștiind că există înaintare și unde poți presupune cum e mersul înapoi spre punctul inițial, rătăcirea, repetabilul sisific. 

Pari abandonat, dorești să fugi de lume, dorești să faci un pact ca să ieși la lumină. Și cel mai important este că în întuneric nu faci performanță, nici măcar nu te gândești la ea. Cred că înveți mai mult, mai dur și mai durabil în simplă stare de supraviețuire. Dar sigur dorești să se termine mai repede. Și nu e nerăbdarea care te îndeamnă să-ți ieși din limitele proprii, e nevoia acută de lumină, de claritate. Ceea ce am descoperit eu valoros este că doar acolo ești dispus să faci compromisuri sincere, respectate apoi o viață întreagă. E momentul când starea-ți plină de adrenalină (o putem numi și panică) dacă e la nivel maxim, sau doar lipsa de confort psihic dacă e mai atenuată, vine spre tine sub forme necunoscute pentru a-ți testa limitele. Să investighezi zone ale mentalității, ale judecăților de valoare proprii și mai ales foarte puțin explorate, dau vieții tale (mele) consistență și originalitate, îți (îmi) trasează scopul. Ascunși în întunericul din noi, în umbră, nici negocierea nu durează mult căci cu îngrijorarea în spate, înțelegerile sunt predispuse la acceptare imediată. Eu numesc acest loc din 'năuntru, o nouă inteligență a dedesubtului căci are voluptatea penumbrei și mai ales are inexplicabilul a acelui ceva, neinventat încă. Adică, o lipsă a trucurilor pe care șmecheri ni le oferim îmbrăcând frumos experiența în norme sociale. 

Ați simțit vreodată aceste momente de dislocare, în care  nu te sperie consecințele, responsabilitățile, apartenența? Care îți răstoarnă schema tapiseriei din care faci parte, formând un nou model? Unic, splendid. E asemănător cu momentul înfloririi care nu are loc dacă înauntru nu s-a format embrionul ce conține chiar și sămânța. E momentul când înțelegi că drumul pe care mergi nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Și eu, chiar mă înspăimânt de cei care nu au avut astfel de experiențe, se feresc sau nu vor să știe de ele.

.Sunt un om viu - Nichita Stănescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui..
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.).

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!.
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:.

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi..

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!.

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.