Te-ai întrebat vreodată de ce îţi sunt atât de atrăgătoare? Uman vorbind? De ce arunc ademenitor dar curat, momeli pentru gândurile tale, prietene? De ce fac din frazele mele şi frazele tale, jurubiţe de cuvinte şi creez împerechere de salturi spre infinit? Uneori gâdilător răcoroase, alteori gâlgâitoare, pline de licoarea râsului ca bună dispoziţie? Alteori dure şi şficuitoare ca un tăiş de Toledo?
Pentru că adevărata icoană a înţelepciunii este aceea că trebuie să rămân femeie. Şi rămânând totuşi femeie să fiu pe de-antregul Cuminţenia Pământului. De asta mă îngrijorez. Să nu fugi în oniric sau misticism sau să mă stucheşti rânjind într-un mecanism de erotism ori să mă strangulezi ca o rufă pe un materialism bicisnic. Vreau să accepţi că trăim normalitatea a ceea ce suntem, prin însăşi menirea noastră. Şi suntem alături. Căci harul meu e acela de a echilibra devenirile umanului. Pentru că ceea ce îţi ofer eu, este cea mai stimulativă ieşire din labirint.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu