Oamenii care iubesc cu adevărat, intuiesc neverosmil de uşor. Pentru că atunci când lacrimile curăţă îndeajuns ochii şi vederea ustură de un roşu dogoritor, mintea învaţă limba inimilor.
E o intuiţie aparte, singulară, poate uneori reciprocă, ca şi când pe ei, dragostea i-ar renaşte ca cititori în dantela ce se ţese, în sufletul celuilalt. E ca şi când această iubire, nu alta, ar avea putere şi-ar dezveli un glob magic în mintea lor... Aşa cred eu. Aşa simt eu. Oriunde ar fi ei, oamenii care iubesc, fac ca magia să funcţioneaze. Nu ştiu dacă şi la ce distanţă ei văd pericolele explicit ori înţeleg eşecurile, dorinţele, încălcările, deziluziile celuilalt. Dar ştiu că fără să vrea, ei participă la viaţa adâncă a celuilalt.
Uneori participă şi ofteză, alteori participă şi se bucură. Uneori sunt mândri radiind, atunci când trebuie să fie mândri şi... trişti atunci când sufletul celuilalt dictează înnegurarea. Uneori ei tresar. Şi în somn tresar. Uneori cu grijă mare, întind aerului, mâna şi spun în gând: „Oh, Doamne, prietene, de ce ai ales drumul acela strâmt ...întortocheat ... plin de răscruci?”...
Oamenii care iubesc, nu depun frustrări unul asupra altuia, nu simt nevoia să pedepsească, nu disperă când cei din jur râd de ei că iubesc praful de pe tobă... Oamenii care iubesc, ştiu să cumpere cel mai parfumat buchet, dăruindu-l iubirii şi în acelaşi timp să stea în spatele şi anonimatul cortinei. Pentru că ştiu cât de neimportanţi sunt ei, faţă de obiectul adoraţiei lor.
Totuşi ei, muţi ca orice adevăraţi vorbitori ai limbii inimi, sunt îngrijoraţi. Poartă cu ei un fel de vină a neprotecţiei celuilalt, a imposibilităţii călăuzirii. A greutăţii de a-şi pune visele în slujba celuilalt. Ar simţi nevoia să mângâie şi să oblojească. Se simt la fel de neputincioşi ca şi când, despărţiţi de geamul magic al imaginaţiei: unul ar avea „cornul abundenţei” şi celălalt ar suferi foamea... Ar vrea să aline, să ocrotească să împrăştie veştejirea şi să împărtăşească pacea interioară dar şoptesc vorbe delicate, copacilor şi mângâie, doar ... aerul. Ei ştiu valoarea liberului arbitru. Şi ştiu că dacă iubirea nu mai e zbucium, e doar ... fluieră vânt ... Au învăţat că iubirea, adevărata iubire, trebuie să crească neîngrădită. Iubirea e o şcoală a cărei putere nu are egal în lume.
Dar, pentru că nu-i pot, dar înţelegi, nu-i pot, cu nici un chip nu-i pot fi oprite, orbite, sau dosite trăirile celuilalt, uneori când rănile dor cumplit, ar dori ca globul magic să aibă ca orice ochi obişnuit o pleoapă care să acopere, rupând legăturile, a odihnă.
În fiecare dimineaţă, la porţile paradisului, arde o lumânare aprinsă de mine. Ştiai asta? De foarte mulţi ani. În fiecare dimineaţă, tot acolo la Praguri Sfinte, sunt zapisuri noi, cerând cerului, asupra ta, ocrotire şi călăuză, sănătate şi belşug. S-au adunat, picătură cu picătură, cazane întregi de lumină... Astfel încât ai putea să te neclăiaşti cu adevărat, în frumuseţea dragostei atât de tare încât uneori ţi-ar fi insuportabil să poţi trăi în atâta însorire ... Şi asta va ţine până când vei învăţa că iubirea care absoarbe şi nu supune este de nesăturat ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu