Bunicii mei, povesteau de bunicii lor că erau orăşeni adică târgoveţi adică ploieşteni get-beget. Eu, prin oraşul care se schimbă mereu, doar le mai marchez cu greu urmele. Mall-ul de azi, locul unde bunicul avea băcănia principală „he he he vizavi de Palatul Justiţiei şi deasupra casă vrednică cu fronton, casă mare pentru o liotă de copii”. Colţul "cutare" al Pieţii Pantelimon, locul unde tatăl „bunicii mele Marica”, samsar de cai îşi avea negustoria şi unde mai târziu, terenul prinzând a se scumpi că doar era aproape de Bulevardul Mare, s-a învrednicit să-l dea dotă celor 4 copii (Stela, Marica, Grozdan şi Sofia). Gara mică (de Nord), de pe peronul căreia tataie, cel cu mustaţă muscă-fercheşă şi cu mândru chipiu cheferist”, dădea semnalul şi saluta ceremonios de fiecare dată pe Exelenţa Sa, conu' Iorga când venea or pleca de la Văleni. Şi alte şi alte locuri şi case cu frontoane şi garduri forjate şi curţi cu trandafiri de dulceaţă sau smochini care încă îşi mai au povestea şi priveliştile lor, scăpăte de la gustul demolator al anilor ’70.
Bunicii mei, aveau legi nescrise şi aspre în vederea păstrării numelui nepătat. Acel strâmt „Codice familiarh” de orăşan, ce te păzea de ispitirile liberăţii sociale ale începutului de secol 20 veneau din renumele bun. Acel moş al meu, niciodată văzut sau cunoscut, înstăpânise mare şi osebită cinstire celor sfinte, ca purtător al titlului de Hagiu iar la întoarcere din Locurile Sfinte fusese printre epitropii Catedralei Sf. Ioan din Ploieşti, numele lui rămânând până astăzi încrustat pe uşa interioară a catedralei. De partea ceailaltă a familiei mai păstrez mărturie o cruce de argint ce demostrează ca la 1910, fetele familiei Ghiţă (numele de familie al bunicii mele materne) erau membre în Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Românce, şi mai apoi infirmiere (oare sub înnaltă coordonare regală?) în „primul războiu’ ”.
Şi dacă mi s-a transmit ceva sesizabil în ADN-ul meu de feminitate este acel echilibru special şi oarecum social (şi care e prea genial descrisă de înaintaşii mei ploieşteni să mai plusez şi eu): o dedicaţiune cu trup şi suflet a rubedeniilor „..escu” chiar la sufixul "...escu" neamul nostru variat şi întins; o stare de atenţionare a ridicolului faţă de orice înseamnă tipologia unei „Miţe”, ploieşteanco-moftangioaică veritabilă şi rromâncă verde, balonată de incultură. Şi frăgezimea unei sapienţe uneori aspă, uneori cu influenţe grave or solemne de cuminţenie a pământului.
Bunicii mei, aveau legi nescrise şi aspre în vederea păstrării numelui nepătat. Acel strâmt „Codice familiarh” de orăşan, ce te păzea de ispitirile liberăţii sociale ale începutului de secol 20 veneau din renumele bun. Acel moş al meu, niciodată văzut sau cunoscut, înstăpânise mare şi osebită cinstire celor sfinte, ca purtător al titlului de Hagiu iar la întoarcere din Locurile Sfinte fusese printre epitropii Catedralei Sf. Ioan din Ploieşti, numele lui rămânând până astăzi încrustat pe uşa interioară a catedralei. De partea ceailaltă a familiei mai păstrez mărturie o cruce de argint ce demostrează ca la 1910, fetele familiei Ghiţă (numele de familie al bunicii mele materne) erau membre în Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Românce, şi mai apoi infirmiere (oare sub înnaltă coordonare regală?) în „primul războiu’ ”.
Şi dacă mi s-a transmit ceva sesizabil în ADN-ul meu de feminitate este acel echilibru special şi oarecum social (şi care e prea genial descrisă de înaintaşii mei ploieşteni să mai plusez şi eu): o dedicaţiune cu trup şi suflet a rubedeniilor „..escu” chiar la sufixul "...escu" neamul nostru variat şi întins; o stare de atenţionare a ridicolului faţă de orice înseamnă tipologia unei „Miţe”, ploieşteanco-moftangioaică veritabilă şi rromâncă verde, balonată de incultură. Şi frăgezimea unei sapienţe uneori aspă, uneori cu influenţe grave or solemne de cuminţenie a pământului.
Eram printre primii de pe stradă cu telefon şi televizor (şi nu ştiu daca asta era adevărat, doar că asta "trântea" tataie cu mare enfază în dupamiezele când era sculat din siesta obligatorie de vre-un vecin). Asta ridica casa noastră la un rang de „poartă deschisă” pentru obligativitatea unui pelerinaj seral de vecini.
Telefonul negru greu, cu furcă şi disc stătea la fereastră, lângă mândria bunicii, un ghiveci enorm de indruşaim cu frunze parfumate si flori lila. Şi când vorbeai (căci eu mă repezeam tot timpul să răspund săltându-mi ochii pe pervaz), soarele îţi năpădea pe faţă cu căldură.
De fapt, am trăit pe o stradă în care mie, copil de 4 - 5 ani îmi erau deschise curţile pe o rază de 20 de case. Şi curţile şi chisele şi bunătăţile păstrate pentru copii cuminţi. Doar că priveam statutul ăsta de „copil cuminte” cu mult necaz pentru că nu e nici un beneficiu în el. Însemna să învăţ în plus poezii noi la fiecare eveniment familiar, să dau interviuri în faţa adulţilor de genul „copii spun lucruri trăznite” de care se râdea şi la care eu mă îndoiam dacă răspunsul meu era isteţ sau doar sincer. Zău, răsplata să fii din grupul celor cuminţi era motiv să mă las ciupită de obraji ori pupată de cucoane, cuconeturi, cu iz de naftalină şi halene de dinţi stricaţi or mângâiată zdravăn pe păr, de prietenii bunicului la berăria de pe Bulevard. Era o meserie tare grea.
Îmi aduc aminte când pe la 6 ani am început să cânt la vioară şi cum se adunau vecinii la ferestră să bată tactul sau să comenteze cu glas tare: nu armoniile mele ci viitorul meu, la fel de încununat de succes ca şi al celui care dăduse numele străzii noastre şi despre care vecinii mei n-au ştiut şi nici nu au vrut să ştie nimic: Alexandru Glinka. Şi cum îmi mai proroceau viitorul meu de mare „vioristă” internaţională! Stăteau câte 3 ori 4 pe trotuar, în dreptul ferestrei unde-mi făceam orele şi emiteau reflecţii adânc-profeţitoare. Trăgeau cu urechea, mai ales că profesoara mea, o minunată doamnă, aparţinătoare familie Comişel - Doamne! şi ce femeie răbătoare - făcea în „camera de la drum”, pentru chiştocul ce eram eu, adevărate conferinţe despre minunăţia de a avea norocul să cânt la vioară. Astfel vecinii, la fereastră, reţineau şi redau totul cu o disturbatoare mistificare legată mai ales de numele compozitorilor, ceea ce, în loc să producă umor instantaneu devenea o gravă conferinţă de tip caragialian.
Cel mai mare concert-izbândă, l-am avut cam în primele 2-3 luni, la Crăciun când după repetiţii asidue cu mama, în fruntea neamului pus pe petrecere, am mers la ferestra fratelui bunicului, preot, „unchiul Victor”. Aici, la ferestre, pe ger şi fulguială, în noapte, cu notele spulberate şi udate de fulgii de nea, am cântat ca un lăutar sadea, celebrul cînticel „... eu sunt Barbu Lăutaru, starostele şi cobzaru” şi eram atât de conştientă de "desfătarile" aduse de mine şi că „nici un chef nu se făcea fără astă cobză a mea”, încât mi-o cam luasem în cap. Noroc că talentul acesta al meu, a fost fugar, căci altfel aş fi chinuit urechile multora.
Telefonul negru greu, cu furcă şi disc stătea la fereastră, lângă mândria bunicii, un ghiveci enorm de indruşaim cu frunze parfumate si flori lila. Şi când vorbeai (căci eu mă repezeam tot timpul să răspund săltându-mi ochii pe pervaz), soarele îţi năpădea pe faţă cu căldură.
De fapt, am trăit pe o stradă în care mie, copil de 4 - 5 ani îmi erau deschise curţile pe o rază de 20 de case. Şi curţile şi chisele şi bunătăţile păstrate pentru copii cuminţi. Doar că priveam statutul ăsta de „copil cuminte” cu mult necaz pentru că nu e nici un beneficiu în el. Însemna să învăţ în plus poezii noi la fiecare eveniment familiar, să dau interviuri în faţa adulţilor de genul „copii spun lucruri trăznite” de care se râdea şi la care eu mă îndoiam dacă răspunsul meu era isteţ sau doar sincer. Zău, răsplata să fii din grupul celor cuminţi era motiv să mă las ciupită de obraji ori pupată de cucoane, cuconeturi, cu iz de naftalină şi halene de dinţi stricaţi or mângâiată zdravăn pe păr, de prietenii bunicului la berăria de pe Bulevard. Era o meserie tare grea.
Îmi aduc aminte când pe la 6 ani am început să cânt la vioară şi cum se adunau vecinii la ferestră să bată tactul sau să comenteze cu glas tare: nu armoniile mele ci viitorul meu, la fel de încununat de succes ca şi al celui care dăduse numele străzii noastre şi despre care vecinii mei n-au ştiut şi nici nu au vrut să ştie nimic: Alexandru Glinka. Şi cum îmi mai proroceau viitorul meu de mare „vioristă” internaţională! Stăteau câte 3 ori 4 pe trotuar, în dreptul ferestrei unde-mi făceam orele şi emiteau reflecţii adânc-profeţitoare. Trăgeau cu urechea, mai ales că profesoara mea, o minunată doamnă, aparţinătoare familie Comişel - Doamne! şi ce femeie răbătoare - făcea în „camera de la drum”, pentru chiştocul ce eram eu, adevărate conferinţe despre minunăţia de a avea norocul să cânt la vioară. Astfel vecinii, la fereastră, reţineau şi redau totul cu o disturbatoare mistificare legată mai ales de numele compozitorilor, ceea ce, în loc să producă umor instantaneu devenea o gravă conferinţă de tip caragialian.
Cel mai mare concert-izbândă, l-am avut cam în primele 2-3 luni, la Crăciun când după repetiţii asidue cu mama, în fruntea neamului pus pe petrecere, am mers la ferestra fratelui bunicului, preot, „unchiul Victor”. Aici, la ferestre, pe ger şi fulguială, în noapte, cu notele spulberate şi udate de fulgii de nea, am cântat ca un lăutar sadea, celebrul cînticel „... eu sunt Barbu Lăutaru, starostele şi cobzaru” şi eram atât de conştientă de "desfătarile" aduse de mine şi că „nici un chef nu se făcea fără astă cobză a mea”, încât mi-o cam luasem în cap. Noroc că talentul acesta al meu, a fost fugar, căci altfel aş fi chinuit urechile multora.
Iar concediile cu ai mei, părinţi şi bunici, se transformau la urma urmei în adevărate compuneri, aventuri pe care le povesteam la şcoală uneori înflorite din cauza necazului că totdeauna eu mergeam cu părinţii mei orăşeni, la mare şi (ori) la munte pe când colegii mei veneau invariabil după vacanţă cu ditamai compunerile despre mirificele clipe petrecute „la bunici la ţară”... iar idilicul acelor tablouri zugrăvite în luminozitatea îmbelşugării cooperatiste, mă aţâţa supărător, doritoare să simt şi eu gustul bombonos descris de compunerilor şcolare. Şi de fapt ceea ce scriu acuma, nu este decât în continuare, un fel de compunere şcolară, fiind definitiv scăpată de controlul drastic al învăţătoarei mele, de a cărei excelenţă în pedagogie certific, întru veşnica ei bună pomenire.
Era dezavantajos, când mergeam la prima întâlnire la ore să fiu întrebată invariabil de numele meu de familie. Fiind el mai rar dar totuşi cunoscut în urbe:
- Cu cine eşti rudă? Cu preoţii Scărlătescu sau cu actorul (Florin) Scărlătescu?
Şi eu, trebuia să răspund tare şi sigură, pentru că aşa decisese tataie când îi spusesem, consultându-mă cu el, că:
- Nu, eu sunt din altă ramură! (cu aşa un accent pe rammură, încât să-şi dea seama orişicine că de fapt noi suntem unici).
Ce-or fi avut de împărţit Scărlăteştii aştia cu ăilalţi, nu am aflat dar desigur era vorba de statutul de reprezentare din oraş şi de enervanta întrebare ce nu m-a ocolit în nici un an.
EU SÎNT BARBU LĂUTARUL
STAROSTELE ŞI COBZARUL ,
CE-AM CÎNTAT PE LA DOMNII
ŞI LA MÎNDRE CUNUNII .
Ref OF , OF , OF MI-ADUC AMINTE
OF , OF , OF CĂ MAI-NAINTE
NICI UN CHEF NU SE FĂCEA
FĂRĂ ASTĂ COBZA MEA .
DAR ACUM AMAR MI-E MIE
DE CÎND LUMEA-I PE NEMŢIE
NU MAI AM ÎN LUME GLAS
ŞI PE ULIŢI AM RĂMAS .
Ce-or fi avut de împărţit Scărlăteştii aştia cu ăilalţi, nu am aflat dar desigur era vorba de statutul de reprezentare din oraş şi de enervanta întrebare ce nu m-a ocolit în nici un an.
EU SÎNT BARBU LĂUTARUL
STAROSTELE ŞI COBZARUL ,
CE-AM CÎNTAT PE LA DOMNII
ŞI LA MÎNDRE CUNUNII .
Ref OF , OF , OF MI-ADUC AMINTE
OF , OF , OF CĂ MAI-NAINTE
NICI UN CHEF NU SE FĂCEA
FĂRĂ ASTĂ COBZA MEA .
DAR ACUM AMAR MI-E MIE
DE CÎND LUMEA-I PE NEMŢIE
NU MAI AM ÎN LUME GLAS
ŞI PE ULIŢI AM RĂMAS .
.DAR SĂ ŞTIŢI C-AM FOST ODATĂ
VOCEA LUMII DESFĂTATĂ
ŞI-NCHINAŢI CÎTE UN PAHAR
PENTR-UN BARBU LĂUTAR . versuri de la: http://www.versuri.ro/
http://www.trilulilu.ro/gigialnostru/4f8c7d82c9cb75
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu