Culoarea fericirii nemeritate

Așa o carte (Soniecika a Ludmilei Ulițkaia) care să te pună la locul tău, fără să-ți dea însă senzația că viața banală te umilește, senzație pe care am avut-o mereu când mă gândeam că nu sunt ceea ce în sinea mea cred despre mine că sunt. Nu caut fericirea, nu neapărat și nici împlinirea cu orice preț. Dar sunt în puținul meu,  un căutător al sensului, a înțelegerii proprii și a înaintării. E o mirare fără întrerupere, să descopăr cum să exprim ceea ce e în sinea mea.

Cartea asta, mi-a adus aminte de o altă rusoaică Nina Berberova și de Cartea Fericirii, concentrată la fel pe vieți banale din care extragi, poate la limită, clipele memorabile; doar clipe, care ne rămân în propria viață înfipte ca niște licurici și care ne marchează continuum-ul propriu. Acolo, uite ce țin minte,  amintirea fericirii care nu se simte, dar e în aer și pe care o somatizezi (sărutul osului unui cotlet de miel mâncat de cel iubit sau pusul buzelor pe același loc la o cană de cafea, etc).

Din Soniecika, am luat o asociere/comparare a rarele-mi clipe de  bucurie  cu altfel de mirosuri decât cele învățate și exersate, acelea ale florilor. Ulițkaia propune bucuria sub forma ”oușorului proaspăt ouat” (cred că găsești de cel puțin 7 ori comparația aceasta în cele mai neașteptate fraze), mângâierea cu ochii a pufului de pe piele și multitudinea nuanțelor de alb. Alb care, contrar uzanțelor nu înseamnă (zic eu) neapărat i-maculare, nevoie de purificare sau acoperire totală de tip hibernal Siberian, ci formează o nouă paletă  nu de tonuri ci de culori. 

Bănuiesc că la slavi forma tactilă e mai ușor/aproape, de recunoscut. Și apreciez că îmi devine și mie necesară. Din ce în ce mai mult. Nu definitoriu însă. Se alătură astfel miresmelor și adierilor iar atingerea fizică: mângâierea, pare o formă mai umanizantă decât ascultarea (participarea) la un discurs cult revelator care te trezește sau te tulbură. Atingerea poate ajunge la fel de importantă cum este contactul vizual? Mă gândesc  că de ceva timp am această senzație stranie, de ”nevoie de atingere” a unor oameni mai necăjiți decât mine sau a celor pe care-i admir. Adică a necunoscuților în general. Nu pentru a-i ”pipăi dacă sunt aievea”, nu de ”a-i vampiriza energetic”, ci pur și simplu ca un gest tăcut de mulțumire că ei există în viața mea. E oare doar curiozitate față de cei care într-un fel sau altul mă provoacă? Că ei mă fac să mă simt, în afara ego-ului meu? Se asociază cu nevoia asta legată de sindromul de a dărui mereu? Cu căutările mele mai mult spre bunătate decât spre inteligență? 

Desigur că n-o fac. Adică nu mă apuc să pipăi oamenii, asta e clar. Nu folosesc nici măcar atingerea aceea tip ”palmă ușoară pe umăr”, actul de încurajare corporalist și mă păzesc de altfel de ciudățenii sociale la comandă cum sunt acum ”îmbrățișările” de grup, dar tare mă mai atrage asta, atingerea oamenilor ca pe un  ”oușor proaspăt ouat” :))


”Îmbătrânise repede și urât tot umblând încoace și încolo în cursele preorășenești și în trenurile hârbuite: puful fin de deasupra buzei se transformase într-o umbră deasă și murdară, care făcea să nu mai  arate nici a bărbat, nici a femeie, pleoapele îi căzuseră dând feței o expresie de câine, iar cearcănele de sub ochi nu mai dispăreau nici după ziua de duminică, nici după vacanța de două săptămâni.
Gustul amar al bătrâneții nu-i otrăvea Soniecikăi viața așa cum se întâmplă cu femeile frumoase și mândre: odată statornicită întâietatea după vârsta soțului, rămăsese cu sentimentul mereu actual că tinerețea ei e veșnică, iar zelul conjugal, mereu viu, al lui Robert nu făcea decât să întărească acest sentiment. Fiecare dimineață avea culoarea unei fericiri nemeritate, atât de puternică încât femeia nu se putea obișnui cu ea. În adâncul sufletului, în chip nemărturisit, era pregătită să piardă oricând fericirea ca pe o întâmplare neprevăzută care a căzut pe capul ei dintr-o greșeală sau din neatenția cuiva.” 

 
”Bătrâna Sonia Ivanovna, grasă și mustăcioasă, locuiește și acum în Lihoborî, la etajul trei al unui bloc de cinci niveluri de pe vremea lui Hrusciov. Nu vrea să emigreze nici în patria istorică, unde fiica ei a obținut cetățenia, nici în Elveția unde lucrează aceasta în prezent, nici chiar la Paris, orașul atât de drag lui Robert Victorovici, unde o cheamă mereu Iasia, cea de-a doua fiică a ei.
 
Sănătatea i se șubrezește. Pesemne că face un Parkinson. Cartea îi tremură în mâini. Primăvara se duce la cimitirul Vostriakovskoe și  așează pe mormântul bărbatului ei flori albe care nu prind rădăcini niciodată.

Serile, își pune ochelarii ușori din Elveția, pe nasul ei ca o pară și pleacă cu gândul în adâncuri desfătătoare, pe alei umbroase, spre torentele de primăvară.

(Ludmila Ulițkaia  - Soniecika)

.