Strigăt de bucurie ( Margaret Atwood - Penelopiada)

”Cine spune că rugăciunile au vre-un efect? Pe de altă parte, cine zice că n-au? Mi-i imaginez pe zeii care trăgeau unii de alții pe sfoară în Olimp, tăvălindu-se prin nectar și ambrozie și prin mirosul de oase și grăsime arse, răutăcioși, precum o ceată de copii de zece ani jucându-se cu o pisică bolnavă, având la dispoziție tot timpul din lume. „La ce rugăciune să dăm curs azi?” Ăstuia să-i dăruim speranțe, celuilalt disperare, și în vremea asta ia hai să distrugem viața femeii de colo, făcând dragoste cu ea în chip de rac!” Cred că făceau atâtea pozne numai din plictiseală. 

N-am primit nici un răspuns în douăzeci de ani de rugăciuni. Până la urmă, însă, lucrurile s-au schimbat. Nici nu am apucat bine să fac ritualul obișnuit și să vărs lacrimile de rigoare, că Odiseu intră, târșâindu-și picioarele, în curte.Bineînțeles, târșâitul picioarelor făcea parte din deghizare. Nici nu m-aș fi așteptat la altceva din partea lui. Evident, evaluase situația la palat - pețitorii care îi tocau averea, intențiile criminale în legătură cu Telemac, faptul că își însușiseră slujnicele lui pentru servicii sexuale și că voiau să mă ia cu de-a sila - așa a luat decizia înțeleaptă de a nu intra, pur și simplu, în palat anunțându-i că e Odiseu și poruncindu-le, apoi să elibereze locul. Dacă ar fi încercat să facă una ca asta, în câteva minute ar fi fost un om mort.

Așadar, se îmbrăcase ca un cerșetor, bătrân și murdar. Se putea baza pe faptul că majoritatea pețitorilor habar nu aveau cum arăta, fiind prea tineri sau, poate, chiar nenăscuți atunci când plecase el cu corabia. Se deghizase destul de bine - speram că ridurile și chelia să facă parte tot din scenariu, să nu fie reale - dar, îndată ce i-am văzut pieptul acela ca un butoi și picioarele scurte, m-a cuprins  o bănuială care s-a transformat în certitudine după ce am auzit că i-a rupt gâtul unui cerșetor certăreț. Așașa era el, ascuns - e drept, doar când era necesar - fără însă să se dea vreodată îndărăt de la a aplica metoda atacului direct atunci când era sigur de reușită.

N-am arătat că l-am recunoscut. L-aș fi pus într-o situație  premejdioasă. De asemenea, dacă un bărbat se mândrește cu talentele sale în ale deghizării, numai o soție tâmpită ar spune că l-a recunoscut: totdeauna e imprudent să te pui între un bărbat și imaginea propriei deșertăciuni.

Telemac se lăsase dus de nas - mi-am dat seama de lucrul acesta. Prin natura lui, era, ca și tatăl său un urzitor de minciuni, dar nu atinsese încă perfecțiunea. ....”( Margaret Atwood - Penelopiada)