De ziua lui, Serioja a
primit tot felul de daruri: titirezi, cai, poze .. Insă cel mai de preţ
dintre toate darurile a fost capcana de prins păsări pe care i-a
dăruit-o unchiul său. Capcana era făcută dintr-o ramă în care era prinsă
o plasă, cu o scîndurică deasupra. Pe scîndurică se presărau seminţe şi
capcana se punea afară. Cînd vreo pasăre se aşeza pe scîndurică,
scîndura se întorcea şi pasărea se prindea în capcană. S-a bucurat mult
Serioja şi a alergat s-o arate mamei.
— Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi trebuie ţie păsărele? De ce să le chinui?
— Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le dau de mîncare.
Apoi Serioja a făcut rost de seminţe, le-a presărat pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult şi a tot aşteptat să vină păsărelele. Insă păsărilor le era frică de dînsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Serioja s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă, cînd s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Serioja s-a bucurat şi a dus-o în casă.
— Mama! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
— E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l chinul, Ai face mai bine să-i dai drumul.
— Ba nu, am să-i dau apă.şi mîncare.
Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i-a presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai schimbat apa. Mama l-a dojenit:
— Vezi, ai uitat de scatiu. Mai bine dă-i drumul!
— Ba nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum pun apă şi îi curăţ colivia.
Serioja a vîrît mîna în colivie şi a început să o curăţe. Scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii. După ce a isprăvit treaba, băiatul s-a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:
— Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte, se prăpădeşte păsărica ta.
Dar n-apucase mama să-şi sfîrşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră. N-a văzut însă geamul, s-a izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz.
Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme, apoi a început să plîngă.
— Mamă, ce să fac acuma?
— Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Serioja nu s-a mişcat de lîngă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s-a dus la culcare, scatiul mai trăia încă, însă multă vreme copilul n-a putut dormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd scatiul, întins jos, abia suflînd. Dimineaţa, cînd s-a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele chircite, ţeapăn.
De atunci, Serioja n-a mai prins niciodată păsărele.
— Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi trebuie ţie păsărele? De ce să le chinui?
— Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le dau de mîncare.
Apoi Serioja a făcut rost de seminţe, le-a presărat pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult şi a tot aşteptat să vină păsărelele. Insă păsărilor le era frică de dînsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Serioja s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă, cînd s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Serioja s-a bucurat şi a dus-o în casă.
— Mama! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
— E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l chinul, Ai face mai bine să-i dai drumul.
— Ba nu, am să-i dau apă.şi mîncare.
Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i-a presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai schimbat apa. Mama l-a dojenit:
— Vezi, ai uitat de scatiu. Mai bine dă-i drumul!
— Ba nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum pun apă şi îi curăţ colivia.
Serioja a vîrît mîna în colivie şi a început să o curăţe. Scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii. După ce a isprăvit treaba, băiatul s-a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:
— Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte, se prăpădeşte păsărica ta.
Dar n-apucase mama să-şi sfîrşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră. N-a văzut însă geamul, s-a izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz.
Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme, apoi a început să plîngă.
— Mamă, ce să fac acuma?
— Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Serioja nu s-a mişcat de lîngă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s-a dus la culcare, scatiul mai trăia încă, însă multă vreme copilul n-a putut dormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd scatiul, întins jos, abia suflînd. Dimineaţa, cînd s-a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele chircite, ţeapăn.
De atunci, Serioja n-a mai prins niciodată păsărele.
"Șoarecele de rând și șoarecele de oraș"
Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospăta musafirul cu ce-i era la îndemână — nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:
— De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.
Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele pînă căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:
- Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.
Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură un om cu o luminare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.
- O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.
— De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.
Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele pînă căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:
- Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.
Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură un om cu o luminare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.
- O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.
"Lebedele"
Zburau lebedele
în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare. O
zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte,
fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa
albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi,
însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte zburau cele bătrâne şi
voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde. La urmă zbura cea mai
tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu
odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai
aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai
departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strângându-şi aripile,
lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede
abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai
auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.
Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.
https://povesti-ro.weebly.com/pasarica-poveste-de-lev-tolstoi.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu