Tristele

- Amantele sunt cele mai triste femei din lume.
Vorbele curgeau peste mine dis-de-dimineață. Era 7.30. Eu eram deja îmbrăcată, stând la masa lungă din bucătărie, așteptând mâncarea. Sculatul devreme era semn de vrednicie. Aveam patru ani și locuiam în aceeași casă cu bunicii. Mă trezeam devreme cu o poftă nebună de joc, să nu pierd nimic, să pot desluși și să pot cotrobăi cum stau treburile în lumea asta. Înțelesesem de mult că nu trebuie să te arăți „mâncată de curiozitate”, adică curioasă, scotocitoare și să taberi plină de întrebări, ci doar să tragi subtil cu urechea, fără să te uiți atent la cei ce vorbesc. Era cea mai tare strategie: să te prefaci că te joci și să le dai sentimentul de siguranță. Ei, cei mari, cred că un copil e în lumea lui de joacă, dar tu îți puneai hotărât ocheanul acela cu care înțelegeai lumea și, hop, când nu erau atenți, îi prindeai ca într-o plasă de păianjen în gândurilor tale și le furai expresiile și mimica și tonalitățile și poveștile. Apoi, undeva la distanță de ei, fie noaptea înainte de culcare, fie în magazia de după casă, cum o făceam eu cel mai des, culegeam totul, deșertam totul, depănam totul și le arajam ca pe niște scoici la mare. Puneam toate întâmplările una după alta, după ispita de înțelesuri. Le păstram în gând, să mă întorc la ele iar și iar, ca la niște comori, să le pricep după înțelegerea mea, să le pătrund tainele care la început nu mi se revelau. Diminețile de iarnă erau perfecte pentru așa ceva. Devenise un fel de specialitate a mea să cercetez și să descopăr lucruri „care nu erau pentru copii”, mai ales pentru copiii mici.
Azi eram pe cale să descopăr lucruri esențiale și total noi pentru mine: că oamenii mari își pun măști când spun adevărul. Că răstălmăcesc cuvintele și, mai ales, că sunt fățarnici. Chiar și cu cei dragi. Sau mai ales cu cei dragi. Că, uneori, nu-ți mai poți nici cere iertare când ai rănit rău pe cineva, dar cumva trebuie să treci mai departe. Ăsta e momentul când se nasc legendele familiei ori se reînnoiesc poveștile care ascund ori care primesc tâlcuri aparte și care își pun amprentele asupra unei generații. Adevărul și povestea variantelor lui se prind de tine, ca și când ai fi trăit mai multe vieți deodată.
Pentru omul cel mare e mult mai complicat să-și ceară iertare de la cei cu care trăiește zi de zi, pentru că ridurile lor și surâsul plin de amărăciune rămân oglinda vie și zilnică a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Uneori, așa copil cum ești, găsești lucruri dulci și interzise, pe care oamenii mari le numesc vicii. Despre ele toată lumea știe, dar avem consens să nu le vorbim. Le ocolim sau le acceptăm, dar rămânem cu obiceiul de a-i îndemna pe cei mici să ia aminte și să nu le experimenteze.

*

Bunicii mei, trecuți bine de 60 de ani, se sfădeau. Zilnic. De fapt, azi s-ar numi sfadă. Atunci, era un mod normal de a continua dialogul conjugal. Normalitatea celor care-au rezistat în căsnicie mai mult de 40 de ani. O întreagă țesătură de spuse și nespuse, reproșuri, negocieri, lăsări când de la unul, când de la altul, care se încheiau invariabil cu un zâmbet. Un anume zâmbet. Nu de capitulare. Nu de război. Ci de o mai adâncă înțelegere a naturii umanului din fiecare. Luau o amintire la scărmănat și o rejudecau. Vedeau acum lucrurile „la rece”. Hmm, râdeam eu în barbă, în barba mea de patru ani, cum o fi aia la rece? Că doar nu ieșeau s-o discute afară în frig, la dat zăpada. Și de unde atâta „la rece”? Căci lucrurile se înfierbântau, vedeam până și eu asta, încât aerul dintre noi vibra. Erupeau și așa învățam eu ce înseamnă frustrarea și lacrimile tardive. Și-mbufnarea. Și-n spatele lor stăteau chisele mari de tristeți nedigerate. Astfel învățam eu pe zi ce trecea cum arată acel fel de intimitate dintre oameni care se numește căldură umană; poate aspră la prima vedere, dar mângâietoare în final. Învățam și despre răbdare, care poate nu se arăta din vorbe, dar era protectoare. Și despre sacrificiu. Că mamaie și tataie, fie cearta lor cât de tensionată, ar fi fost în stare să își dea viața unul pentru altul.
În timpul ăsta, eu îmi vedeam de ceai. Negru. Rusesc. Ceaiul acela pe care-l bea toată lumea, din pliculețe mari, roșii, dungate, puse într-un samovar aburind. Îmi băgam nasul în cana cu aburi, unde erau puse trei picături de esență de rom și încercam să izolez, dincolo de mirosul de tanin și aroma de ceai, adaosul infim al unui sfert de feliuță de lămâie. Apoi luam pâinea, o bucată mare, groasă, ce fusese păzită pe plită și pândită să devină crocantă atât cât trebuie. Mă uitam cam cu neîncredere la feliile mici de slăninuță rosé, de casă, care pe atunci nu mă prea îmbiau cu sarea lor grunjoasă pe șorici și pline de aroma de cimbru. În fața mea, trona pântecos un borcan de magiun. Încă plin, avea capacul de celofan rupt de-o linguriță de alpaca trântită-năuntru. Tataie îl adusese din pivniță și încercase o diversiune. Mai bine să se lase certat pentru modul în care înfipsese lingurița ca să guste mai repede magiunul, decât să-i lase bunicii răgazul să-i apară alte idei pentru care l-ar putea învinovăți.
Mamaie avea trei nivele de a te pune la punct dacă nu te purtai bine: fie erai mojic, asta în cel mai bun caz, fie mahalagiu, fie, ultima, cea mai degradantă insultă pentru ea, erai numit mârlan. De data asta, tataie, care aștepta o cât de mică insultă ca să se considere nedreptățit și să dispară, primise doar o uitătură de dispreț pentru impolitețea și „barbaria” cu care mutilase celofanul. Mamaie, femeie „șireată ca o vulpe”, cum o descria tataie, știa unde să se focalizeze. Se uita la pâine cum se perpelește și, chiar atunci când înfigea furculița în felie, punea și întrebările cele bune. Neașteptat. Glasul catifelat prindea dintr-odată țurțuri ș-apoi își pironea ochii ca de reflector direct pe el. În felul ăsta, află ea, acum de dimineață, după vreo cincisprezece-douăzeci de ani, cam ce făcuse dumnealui, împricinatu’ când plecase cu trenurile foametei, în ’46–’47. Ehei, fusese oleacă de șef la trenurile de după Război, acelea care veneau tocmai de la Arad, pline cu sacii de cereale, și se pare că, om bun și darnic, mai ales „darnic”, apăsa ea de i se subțiau buzele, mai ajutase ceva vădane pe traseu. Trecusem de Arad și Deva, ne oprisem la Sighișoara și ajunsesem acum deja cu povestea în Brașov, unde se pare că ceva „dudui cu nevoi și cu copii mulți” păreau mai muncite de grija foamei și se bucuraseră de generozitatea lui nesperată. Aici povestea se împotmolise.
- Mariko dragă, da’ cum îți închipui tu? spunea dârz și-ncruntat. Scurt și neconvingător.
Tataia avea niște ochi frumoși, limpezi, care te radiografiau când se îngustau sub sprâncenele groase și, cu toate că era cărunt, își păstrase mustața încă neagră, „ca a lui Bran fără de Stan”, spuneam eu. Eu muream de frica lui. Eram nepoata cea mai mică și trebuia să stau smirnă, mai ales în după-amiezile lipsite de joacă, când mi se înterzicea să fac vreun zgomot, ca să nu-i stric „tihna”. Dar acum era așa de dimineață, că tataie nu putea să invoce dusul la chioșcul de ziare. Moment în care, de obicei, evada din casă și dădea o tură. Cea mică. Până la cititul ziarului. Și până la înjuratul politicienilor. Două lucruri simultane. Așa că rămase în fața mea la masă, mâncând. Eu ronțăiam pâinea și ascultam neluată-n seamă argumente pro și contra. Ea îi reproșa „amantlâcurile”. El se apăra. Ea le punea pe degete. Eu mă uitam la mână, cum își dansa degetele supărate. Lista era mai lungă decât degetele de la o singură mână. Nu știu de ce, cuvântul ăsta, amantlâc mi se părea după gesturi că seamănă cu o sacoșă spațioasă, care trebuie umplută. Așa că mi-l imaginam pe tataie, în trenul marfar, cu peste șase–șapte sacoșe de ață împletită pline în fiecare mână. Iar în ele cumpărături felurite și mai ales delicatese.
Deja nu mai mâncam, mă uitam la ei ca la un meci de tenis și fix când „Marika lui” era atentă la ibricul de cafea să nu dea în foc, el își mijea ochii pișicher, cu un zâmbet dulce, al aducerilor aminte. Făcea cu ochiul. Cui? Nu știu. Poate mie? Ca un fel de justificare: „Ei, n-o lua în seamă, că așa e mă-ta-mare”.
Până să se întoarcă mamaie, lua o mutră sobră, spășită și neguroasă, de om nedreptățit, dar sătul să se justifice și care, până la urmă, lasă de la el. Ofta din rărunchi și aștepta continuarea. Își scotea pachetul de țigări, dovadă că știa cât de lungă va fi „polologhia” (așa zicea); mamaie lua ceașca specială de porțelan, cea cu flori albastre fine și cu farfuria așa de subțire de părea translucidă, și turna cafeaua. Momentul ăla era plin de taină, căci toți tăceam dintr-odată. Tăceam și ne uitam la lichidul fierbinte, aspirând aroma de cafea proaspăt râșnită; mă uitam cum era turnată în ceașcă cu gesturi domoale, ca să nu se piardă din caimac. Apoi ceașca era așezată cu reverență în fața lui tataie. El își dregea gâtul, zicea un „săru' mâna” gros cât caimacul, se uita dacă are „bănuți” în ceașcă, își aprindea țigara și apoi cuvintele începeau din nou să curgă pe vechiul lor făgaș.
Îi asculta toate reproșurile, trăgând cu sete din țigară și verificând în gând cu mare atenție ca ei să nu-i fi scăpat nicio vină de-a lui și să rămână necontabilizată. Creșteau vorbele, creșteau și acuzele, picurând amăreală și de-acolo de sus, din vârtej, plonja câte-o întrebare anapoda, de nu-i prindeam eu logica. Ca de exemplu:
- Da’ cât a costat mobila pe care i-ai lăsat-o la Brașov amărâtei ăleia?
Amărâta cu pricina nu avea nume. Niciodată nu avea un nume al ei. Era ori Mița, ori Zoe. Veta ori Zița. Că așa era la Ploiești: femeile nerușinate, cele prost crescute, cele orgolioase sau mojice, îmbogățiții, cei fără educație, mincinoșii nu erau pomeniți cu numele lor. Erau scoși de prin operele lui Caragiale. La Ploiești, toată lumea știuse cine a fost ea, adevărata Veta, ori Zița, ori Zoe. Ori mahalagioaica de Mița. Similitudinile cu opera literară erau normalități, fie că erai acasă, fie că erai la piață cu zarzavagii bulgari, fie că erai la școală. De asta târgoveții nu-l iubiseră pe Caragiale. Făcuse Ploieștiul de râsul țării. Din cauza asta, localnicilor de treabă și principiali li se dusese buhu. Negustorilor cinstiți, ca bunicul „ălălaltu’”, le scăzuse cota.
Eu am trăit cu teroarea asta toată copilăria, nebănuind că uneori se vorbea de oameni diferiți, că poveștile n-aveau personaje, ci se foloseau întotdeauna aceleași nume și că erau cu toții sub acoperirea unui pseudonim comun. Așa le-am cunoscut și le-am purtat eu pe toate personajele lui nenea Iancu. Ba îmi erau colege, ba erau vecini. Ce să mai zic de domnu’ Goe? Cu el, bietul, am început clasa întâi, nu? Iar în clasa a patra, la despărțire, el era tot repetent, iar eu rămăsesem încă personajul serbării dintr-a doua. Erau și eram cu toții tipare. Tipare ce nu trebuiau imitate însă. Era bine că treceam totul sub pseudonim, altfel, cine știe, mai venea vreun coate-goale, scriitoraș și bețivan, să scrie și despre tine, ori despre metehnele alor tăi, de ajungi de data asta chiar tu să fii personaj și așa să afle și cel din Focșani și cel de la Baia Mare cine mi-ai fost de-adevăratelea.
În focul acelor discuții, simțeam că trebuia să mă lămuresc. De ce „Mița” din Brașov era „amărâtă”? Pentru că tocmai aflasem că primise o mobilă de dormitor și, în plus, o divanetă cu catifea verde deschis, alături de două fotolii îmbrăcate în piele și o măsuță cu blat de marmură. Se vede bine că mamaie descoperise pe undeva o chitanță exactă.
- Noi n-aveam în casă divanetă, amintea mamaie.
Și nici măsuță cu marmură, verificam eu în gând. Când balanța înclina neverosimil de mult spre a ține și eu cu mamaie, tataie bea ultima gură de cafea mai să se înece cu zațul, stingea apăsat țigara, se ridica și înainte să își pună șuba să plece, mi se justifica. Mie, nu ei! În ochii mei nu voia el să scadă:
- Amantele sunt cele mai triste femei! Pentru că la sfârșit ele rămân să bea singure cafeaua la măsuța de marmură. Chiar dacă e în porțelan fin, cafeaua aia e așa amară că se îmbolnăvesc. Și bărbații nu se întorc neapărat la neveste și la copii și la datorie. Se întorc la femeile la care țin. Și-o zbughea. Pentru cel puțin trei ore.
Mamaie se uita la mine, apoi se-ntorcea să-i facă dumnealui mâncarea preferată. Și-l aștepta cu ea caldă, pe marginea plitei:
- Mda! mormăia încetișor. Mai dă-le-n amaru’ lor, că mult venin aduc, spunea ea, parcă numai pentru sine.
Venin, vedeam eu, care nu se diluase nici după cincisprezece–douăzeci de ani. O înțelegeam pe mamaie, așa instinctiv, fără să văd de unde venise frisonul ăla de tristețe ce-i cutremura acum spatele. Mă dumiream într-un fel că Mițele, cu divanetele lor vernil cu tot, nu vor primi niciodată iertarea. Apoi, după ce o-mbrăcam „ca la Paris”, îi puneam păpușii mele să servească la masă cafea și șerbet. Ori dulceață de trandafiri, că doar aveam noi trandafiri speciali în curte pentru asta. Musafirei îi puneam mai puțină dulceață, așa ca „de-o prună,” nu „de două”, pentru că musafira păpușii mele era o „Miță”. Cu zâmbetul ei de plastic tare, Mița tocmai se îneca cu o cafea amară, amară, ca fierea:
- Vezi, Mițo? Vezi? îi spunea păpușa. Ești tare tristă, dragă. N-ai cum. Știu eu. Mă pițigăiam ca mamaie. N-ai cum să-nțelegi logica ăluia cu pantaloni, repetam eu la masa mică, cu blat de marmură.