Cum mă prinde, cât mă ține? (I)

(Cin'mă prinde? vorbim de pasiuni desigur, doar despre ele, spun asta ca să nu  mai amăgesc pe cineva și să-l pun să citească ceva neinteresant lui)

Eu  împart zilele astea cărțile în 3 categorii. Nu sunt propriu-zis 3 liste pe care mi le întocmesc riguros dar aș putea spune că citesc cam alandala. Cu poftă dar  haotic. Până acum ceva timp nici nu mi-am dat seama ce și cum să ordonez să procedez... 

Dar ceea ce știam încă din copilărie era că orice carte îmi e bun prilej de a sta de vorbă cu mine.

  Desigur un anume gen mă prinde mai mult sau mai repede decât altele. Dacă-i așa, (o) recitesc mult. Recitesc până la saturație, fragmente ori pur și simplu când  termin cartea o iau de la capăt și intru frumos în amănunte, verific nuanțe, gust altfel acțiunea,  formula literară, anumite cuvinte. Și îmi revine pofta de a le reciti, nu neapărat cărțile cele bune, canonice, deștepte ci cele care bănuiesc răspund nevoilor mele. 

Apoi mă bag în pielea personajelor. Nț! Nț! Nț! Asta nu e neapărat mereu de bine.  Se spune că femeile fabulează prin însăși natura lor. Uneori mi-e greu ”să ies din carte”, alteori scenariile mele, multe, diverse amestecă personajele devin apologetice, servile, macabre.  Stau de vorbă cu ele și le cert ....

Dar să revin la cele 3 feluri de cărți. Ele-mi  sunt împărțite după momentul când le citesc: carte de tren, cartea de birou, și cartea de noptieră. Cartea de tren trebuie să fie mică și interesantă. E cititul de 45 de minute x 2 de navetist. Trebuie să recunosc că niciodată de atâta amar de ani nu am depășit stația de destinație. Am avut năravul de a citi și pe tabletă dar ochii  mei ”au zis” la un moment dat că nu mai acceptă așa ceva, așa că m-am reîntors cumințită la cartea pe hârtie.

Cartea de birou, e ceva de învățat sau ceva de 800 de pagini cum am eu acum. Numa când mă uit unde e semnul de carte mă apucă emoția aia de dinainte de un examen. Unde să pleci cu cărămida după tine, apoi  dacă te prinde și dacă te ține ei da,  te dedulcești altfel.

Cartea de pe noptieră e carte de visare, acolo lângă poezii, lângă rugăciuni, lângă discuții cu tine însăți înainte de a închide ochii, de momentul de dedublare. 

Nu am pus aici ”cărțile, traducerile, lectură de căutat tematici, conferințe, discuții, de învățat, corespondența, chestii de birou” cărțile prietenilor”, poeziile zilnice, revistele literare de cale lungă.

Iaca mai jos un text dintr-o carte de tren dar care așa mi s-a părut de interesantă că am reușit să o folosesc la a doua citire și pe post de somnifer.

Despre carte, păi eu nu fac recenzii, desigur se pot căuta o grămadă de recenzii bune la ea. Berberova, despre ea e vorba, e  specialistă în povești frumoase care le oferă semnificații vieților anonime, dezrădăcinaților și  celor re-plantați altundeva. Păi nu suntem saturați  de  cărți despre   megapersonaje ideale? Ea, la modul rusesc scrie despre cei din planul secund care se mai și bagă în umbră, cu viețile lor mici dar intense și clocotitoare. 

Ce am învățat eu din ea?  Mi-a ”ciocănit” în minte termenul ”ne-ndeajuns”. Eu trăiesc cu senzația că dacă aș mai fi făcut un pas, un metru , un gând, o cotitură,  ar fi fost de ajuns să se schimbe totul, să se aranjeze, să se echilibreze lucrurile, viețile, relațiile. Dar întotdeauna acționăm (acționez) sub imperiul acestei gândiri: dar dacă nu am făcut  îndeajuns de mult, de bine, de ”la timp”? Cât (mă costă) o clipă de lene, sau o prejudecată sau o timiditate, sau o lipsă de perseverență?

.......................................
”Vorbea. Eu ascultam. Înțelegeam că viața ne putea uni pentru mulți ani și că acestă conversație nu se va mai repeta; pe măsură ce oamenii capătă deprinderea de a trăi împreună, ei își pierd tot mai mult nevoia de a vorbi despre ei înșiși. Acestă conversație rămâne unic, simțeam asta, și totuși  îmi venea să adorm, știam că voi adormi pe dată.

Îmi spuneam că trebuie să ascult fiecare cuvânt, cu toate astea îmi vor fi de folos într-o zi, mai târziu. Între noi, lampa  scundă, se aprinse sub abajur de mătase, perdelele de la fereastră ascundeau amurgul alburiu, deasupra mea curgea parcă o voce gravă și tandră, aerul din încăpere era parfumat, pe buze mai simțeam încă atingerea fâșiei subțiri și proaspete de jambon. Îmi simțeam picioarele grele, le așezam în fața mea ca pe niște stâlpi și aproape că uitasem de ele, plutind într-o dulce somnolență; prin fața ochilor mei obosiți, se perindau umbre de mă luau de mâini, îmi îmbrățișau umerii, îmi puneau pe față palmele lor imponderabile și călduțe și îmi legănau încet capul, în timp ce eu încercam printr-un efort supraomeenesc, să-mi țin deschiși ochii beți de căldură și de sațietate”  (Nina Berberova - Acompaniatoarea)