I. ”Vicleanul Odeseu! ...Cât de norocos ai fost să cucerești o nevastă de-o asemenea virtute! Fără cusur credința Penelopei, fiica lui Icarius, ți-a fost! Și cât de loial, a păstrat ea amintirea soțului tinereților sale! Gloria virtuții ei nu se va șterge odată cu trecerea, ci înșiși zeii cei nemuritori au să făurească o cântare minunată pentru urechile muritoare, cinstea credincioasei Penelopa. (cândva în sec VIII îH, Odiseea , Cartea 24 (191 - 194)
II ”Să luăm de pildă un cuplu regal, Ulise și Penelopa. Regatul, la drept vorbind, nu-i mare, vre-o treizeci de bordeie, un sătuc de doi bani. În vatră satului, capre (despre găini nici nu poate fi vorba, s-ar părea că încă n-au fost domesticite), regina încheagă brânză și țese rogojinile... pardon, pânza... La drept vorbind, se trage dintr-o familie bună, unchiul ei e rege de felul lui, iar verișoară îi este acea Elena care a dezlănțuit cel mai crud război al Antichității. Că veni vorba, Ulise se afla și el printre pretendenții la mâna Elenei dar - șiret! - a cântărit toate argumentele pro și contra și a luat-o în căsătorie nu pe cea mai frumoasă dintre femei, superstarul cu principii morale îndoielnice, ci pe Penelopa, femeia de casă care până la adânci bătrâneți le-a frânt tuturor inima cu fidelitatea ei conjugală provocatoare și încă de pe atunci cam depășită. Și toate astea, în vreme de el renumit pentru iscusitele-i născociri, capabil să se întreacă în istețime și perfidie cu zeii - cum îl socotea Pallas Athena - se preface că se întoarce acasă. Se-nvârte decenii de-a rândul prin Mediterana, jefuind relicve sacre, seducând vrăjitoare, regine și servitoare ale acestora... mincinos mitic al acelor vremuri antediluviale când roata, vâsla și ocheanul fuseseră deja inventate dar nu și conștiința.
În cele din urmă, zeii înșiși hotărăsc să potrivească lucrurile în așa fel încât să-i asigure revenirea în Itaca, de teamă că , dacă nu-l ajută, Ulise se va întoarce în sat de capul lui, în ciuda destinului, făcându-i astfel de ocară pe olimpieni ...
Între timp naiva noastră mincinoasă îmbătrânește, desface noaptea ce a țesut ziua , își pierde în lacrimi culoarea ochilor ei vii din tinerețe, își apucă sânii, fleșcăiți și nerâvniți, cu degetele ei subțiri umflate la încheieturi din cauza artritei și își alungă pretendenții, interesați de o bună bucată de vreme doar de regatul ei, așa mic cum era, de vreme doar regatul ei, așa mic cum era, de avere, și cu siguranță nu de farmecele ei apuse...
Prostească încăpățânare feminină. Cinstit vorbind, ea nici nu știe măcar să mintă. pretendenții sunt gata - gata să-i demaște înșelătoria. Dintr-o clipă într-alta ar putea-o jigni de-a binelea pe bătrâna doamnă, dând-o de nevastă celui mai nesătul dintre toți nespălații de-acolo ...
În cele din urmă, Ulise a obținut tot ce-și dorește: și-a pus numele pe cultura neamului omenesc așa cum cândva și-l pusese pe calul troian, a lăsat urme pe întinsul tuturor mărilor, și-a risipit sămânța în nenumărate insule, i-a părăsit pe toți ca să se întoarcă la momentul potrivit pe jilțul său regal, în scumpa-i patrie. I-a înșelat pe toți aceia pe care destinul i-a scos în calea lui. Mai puțin destinul însuși: într-o frumoasă zi de toamnă, la țărmul Itacăi acostează un tânăr erou aflat în căutare tatălui său, care îl părăsise, și confundându-l cu un altul își rănește iubitul tată, nelăsându-i între viață și moarte destul răgaz pentru o ultimă reacție. E una din versiunile mitului lui Ulise (...) În schimb Penelopa a rămas fără nimic. Și-a continuat torsul cu multiple întrebuințări, a continuat să țeasă și să desțeasă, iar minciunile ei asemenea lucrului său, erau nestatornice și imprecise... În ciuda strădaniilor întinse zadarnic pe mai mulți ani, n-a ocupat un loc la fel de important ca al soțului său sau al verișoarei ei. ... Îi lipsea o calitate feminină specială, arta fabulației ... (Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor - prefață)
III ”Sindromul Penelopa se refera la persoane care au tendința să aștepte la infinit să vină spre ei ceea ce își doresc - poate fi vorba despre Prințul mult visat, de fostul soț care s-a dus să se bată cu zmeul și între timp are de salvat o alta prințesă rănită, un loc de muncă, o relație mai buna, etc.” (din informații psihologilor din internet)
Cred ca povestea Penelopei este una dintre primele povești pe care le-am reținut în copilărie. Era povestea Penelopei și nu a lui Ulise. Din cauza unei vecine cu același nume cred. Mie mi-era dragă pentru că mă lăsa să-i folosesc parfumul ei cel scump dar pe care adulții de pe stradă, o comparau cu Circe. Până la urmă nici nu vreau să speculez doar avem și o vecină Sabina, cu nasul pe sus și distantă și ca urmare asta nu m-a făcut să am o părere mai proastă despre povestea răpirii Sabinelor ...
IV În
volumul „Aşteptarea Penelopei“, psihologul Aurora Liiceanu spune că, în
lumea contemporană, reuşim cu greu să găsim un echilibru între
autonomie şi dependenţă, subliniind că bărbaţii par să se raporteze la
realitate într-un mod mai pământesc decât femeile, dar şi că iluziile au
importanţa lor. Ştiri pe aceeaşi temă FRAGMENT „Toţi copiii
librăresei“, cel mai recent roman al scriitoarei... Cum se prepară
celebra mămăligă boierească. Reţeta din bătrâni specifi... O nouă seară
de carte la Biblioteca Judeţeană Aurora Liiceanu (78 de ani) încearcă să
înţeleagă, în volumul „Aşteptarea Penelopei“, publicat recent de
Editura Polirom, că aşteptarea este o alegere voluntară care ne
modelează destinul. Psihologul se îndreaptă către lumea mitologiei şi a
literaturii, punând sub lupă câteva personaje a căror viaţă a fost
marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte.
Poveştile de la care autoarea porneşte îi au ca protagonişti pe
Penelopa, mitica soţie a lui Ulise, pe Ernest Hemingway şi pe prima lui
soţie, Hadley, pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald, pe cunoscutul
niponolog Donald Keene şi pe Florentino Ariza, eroul lui Gabriel García
Márquez din „Dragostea în vremea holerei“. „Weekend Adevărul“: De ce aţi
făcut o carte despre condiţia aşteptării? Penelopa a lăsat un exemplu
bun sau prost de urmat pentru femei? Aurora Liiceanu: De fapt, cartea
este despre raportul dintre viaţa unei persoane şi timp. Ce faci cu
timpul, cum îl gestionezi ca o constantă a vieţii este o problemă căreia
nu prea îi dăm importanţă, mai ales când suntem tineri. Aşteptarea,
durata ei, răbdarea şi nerăbdarea, graba sunt stări complicate
psihologice care ne determină chiar viaţa. Lumea aşteptărilor este
vastă. Una este să aştepţi un tramvai şi alta este să aştepţi pe cineva,
adesea cineva drag. Aşteptările ne determină, de asemenea, regretele şi
remuşcările, alte stări psihologice legate de memorie şi identitate.
Oamenii diferă în raport cu aşteptarea, unii sunt răbdători, alţii sunt
grăbiţi. Temperamentul şi sistemul de valori sunt legate de aşteptare.
Interesant este că se consideră că femeile sunt mai răbdătoare, că
bărbaţii sunt mai puţin răbdători. Dar, astăzi toată lumea este grăbită
şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică.
Interesant este că mitul Penelopei este legat de feminitate. Nu avem ca
mit un „Penelop“. În cartea mea, un singur bărbat este „aşteptător“, dar
el a trăit disociat, adică viaţa lui printre oameni, şi viaţa lui, ca
secret, cu cea pe care o iubea. Lucrurile nu se amestecau. În ce lumina,
din ce perspectivă nouă o prezentaţi pe soţia lui Ulise?
Soţia lui Ulise era o femeie a altor timpuri, acum cred că femeile nu aşteaptă şi nu-şi confundă existenţa cu o stare de aşteptare.
De aceea este un mit, pentru că este o frumoasă aspiraţie, dar intangibilă. Sunt situaţii la care se aspiră, dar viaţa ne pune cu picioarele pe pământ, ştim că e scurtă şi trăirea timpului s-a schimbat
Cât de bine ne fac miturile şi exemplele acestor femei care se sacrifică? Sunteţi de acord că iubirea presupune jertfă? Dacă iubirea ca jertfă devine temă a vieţii înseamnă că este alegerea ta, că este o versiune a vieţii tale, unică, pentru care optezi. Dar, uneori, apar regrete că ai lăsat timpul să se scurgă, ţinând morţiş de ceva şi sacrificând astfel alte versiuni posibile ale eului tău. Acest tip de sacrificiu e valabil pentru femeile contemporane? Nu e demodat acest model? Sigur că este demodat, astăzi când relaţiile sunt grăbite, consumabile, schimbările par să nu afecteze mult psihologia oamenilor. Se acceptă să nu aştepţi, să încerci o altă versiune a vieţii. Deşi, există excepţii, acestea alimentează aşteptarea ca aspiraţie, ca mit. De pildă, romanul recent apărut al autorului britanic Orlando Figes, „Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când“, vorbeşte despre o iubire care a însemnat, de ambele părţi (Svetlana şi Lev), un timp de 14 ani de aşteptare, el fiind într-un lagăr stalinist, ea aşteptându-l cu fidelitate „penelopică“. Şi-au scris peste 1500 de scrisori, culmea, necenzurate, de dragoste, de viaţă, de trai separat şi, evident, diferit. Între mit şi realitate Ce o poate determina, totuşi, pe o femeie să-şi aştepte bărbatul decenii de-a rândul, 20 de ani în cazul Penelopei? Greu de zis. Probabil o definiţie a relaţiei dintre iubire şi viaţă, o alegere, un proiect de viaţă cu totul personal. Scriitoarea Ludmila Uliţkaia deconstruieşte mitul, îl aduce pe pământ, îl priveşte realist, nu idealist. Penelopa seamănă puţin cu personajul Florentino al lui Marquez, din „Dragoste în vremea holerei“. Este vorba despre o disociere, dar constantă rămâne nerenunţarea la speranţa revederii. Ce replică îi dă Penelopei personajul principal din „Dragostea în vremea holerei“, Florentino Ariza? Replica ar fi că aşteptarea este o jertfă preţioasă, numai că mulţi o evită, căzând în realismul vieţii. Mai înţelegem că spaima de regrete este mare, chit că unele regrete devin cu timpul palide, apărând altele. Povestea de dragoste scrisă de Marquez ne învaţă că mitul se amestecă cu realitatea, că omenescul este complicat, este gri, nu alb şi negru, că trebuie să cooperăm cu contradicţiile şi limitele noastre, că facem, psihologic, pacturi. Astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică. „Viaţa de lux l-a smintit pe Hemingway“ În memoriile sale, scriitorul Ernest Hemingway mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de Hadley, prima lui soţie. De ce această părere de rău? Cred că o parte din identitatea lui Hemingway regreta, dar cred că regretul său nu era legat de Hadley, ci de tinereţea lui. Regreta un eu al lui care, bătătorit de viaţă şi încercări, nu mai exista. Ce credeţi că, de fapt, a destrămat acest cuplu în Parisul anilor '20? De ce totuşi Hemingway a ales o femeie mai bogată şi a făcut acest compromis de a o înşela pe Hadley? Cred că a contat mult contextul, anii aceia tumultuoşi care ascuţeau orgoliile, ambiţiile şi graba de a fi reuşit în viaţă, care împingeau oamenii către comparaţia socială. Statutul financiar al celei de care s-a îndrăgostit Hemingway îl făcea să ocolească aşteptarea de a fi celebru şi a avea o viaţă în care sărăcia nu exista. Hemingway era nerăbdător, viaţa de lux l-a smintit şi l-a atras, era ceva departe de modestia şi răbdarea pe care o simţea trăind cu soţia şi copilul lui. El a simţit adevărata plăcere a banilor şi acest lucru l-a rătăcit de Hadley. Totuşi, Hadley nu l-a aşteptat 20 de ani, ci i-a dat lui Hemingway numai 100 de zile să se gândească ce femeie alege. Se afla Hadley la polul opus de Penelopa? Hadley este nemitică, este pămâneană, pe când Penelopa rămâne ceva irealizabil sau realizabil doar în excepţii care ne amintesc de mit şi de aspiraţiile omului de a se ridica la înălţimi, nu de a sta pe pământ. Aici apare ceva interesant, în sensul că femeile, se zice, au o ambivalenţă, sunt mai pragmatice, mai organizate, mai gospodine, dar în acelaşi timp sunt şi mai romantice şi poate idealiste. Hadley avea motive raţionale să nu aştepte să se sfârşească turbulenţele erotice ale lui Hemingway, cred că şi-a pus picioarele în apă rece şi a luat o decizie care-i ordona viaţa şi-i dădea liniştea şi siguranţa pe care ea şi le dorea. În „Moştenirea Eszterei“, Sandor Marai a descris o poveste de dragoste recuperată după 20 de ani. Totuşi, cât de mult poate mercantilul ucide dragostea? Cred că în cartea lui Sandor Marai este vorba despre partea mizeră a iubirii, când se amestecă ceva frumos, înălţător, cu abjecţia vieţii, este ca o monedă cu două feţe. Este mult realism şi seamănă puţin cu gândurile oarecum, vag, cinice ale Ludmilei Uliţkaia. Personajul Lajos este josnic, dar are o forţă de convingere, un talent de a manipula fermecător şi o inteligenţă vicleană, perversă, demnă de admirat. E greu de construit ca personaj. El stăpânea perfect mintea Ezsterei, îi întărea iluziile şi-i ocolea raţiunea. Ce exemple ne oferă bărbaţii în privinţa asteptării, cum o înţeleg ei? Poate că aici am putea vorbi despre relaţia între omenesc şi supraomenesc, între realism şi aspiraţie, dorinţă, între iluzie şi realitate. Bărbaţii par să se raporteze la realitate mai omenesc, mai realist, decât femeile, deşi şi femeile au accesul lor la realism.
Soţia lui Ulise era o femeie a altor timpuri, acum cred că femeile nu aşteaptă şi nu-şi confundă existenţa cu o stare de aşteptare.
De aceea este un mit, pentru că este o frumoasă aspiraţie, dar intangibilă. Sunt situaţii la care se aspiră, dar viaţa ne pune cu picioarele pe pământ, ştim că e scurtă şi trăirea timpului s-a schimbat
Cât de bine ne fac miturile şi exemplele acestor femei care se sacrifică? Sunteţi de acord că iubirea presupune jertfă? Dacă iubirea ca jertfă devine temă a vieţii înseamnă că este alegerea ta, că este o versiune a vieţii tale, unică, pentru care optezi. Dar, uneori, apar regrete că ai lăsat timpul să se scurgă, ţinând morţiş de ceva şi sacrificând astfel alte versiuni posibile ale eului tău. Acest tip de sacrificiu e valabil pentru femeile contemporane? Nu e demodat acest model? Sigur că este demodat, astăzi când relaţiile sunt grăbite, consumabile, schimbările par să nu afecteze mult psihologia oamenilor. Se acceptă să nu aştepţi, să încerci o altă versiune a vieţii. Deşi, există excepţii, acestea alimentează aşteptarea ca aspiraţie, ca mit. De pildă, romanul recent apărut al autorului britanic Orlando Figes, „Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când“, vorbeşte despre o iubire care a însemnat, de ambele părţi (Svetlana şi Lev), un timp de 14 ani de aşteptare, el fiind într-un lagăr stalinist, ea aşteptându-l cu fidelitate „penelopică“. Şi-au scris peste 1500 de scrisori, culmea, necenzurate, de dragoste, de viaţă, de trai separat şi, evident, diferit. Între mit şi realitate Ce o poate determina, totuşi, pe o femeie să-şi aştepte bărbatul decenii de-a rândul, 20 de ani în cazul Penelopei? Greu de zis. Probabil o definiţie a relaţiei dintre iubire şi viaţă, o alegere, un proiect de viaţă cu totul personal. Scriitoarea Ludmila Uliţkaia deconstruieşte mitul, îl aduce pe pământ, îl priveşte realist, nu idealist. Penelopa seamănă puţin cu personajul Florentino al lui Marquez, din „Dragoste în vremea holerei“. Este vorba despre o disociere, dar constantă rămâne nerenunţarea la speranţa revederii. Ce replică îi dă Penelopei personajul principal din „Dragostea în vremea holerei“, Florentino Ariza? Replica ar fi că aşteptarea este o jertfă preţioasă, numai că mulţi o evită, căzând în realismul vieţii. Mai înţelegem că spaima de regrete este mare, chit că unele regrete devin cu timpul palide, apărând altele. Povestea de dragoste scrisă de Marquez ne învaţă că mitul se amestecă cu realitatea, că omenescul este complicat, este gri, nu alb şi negru, că trebuie să cooperăm cu contradicţiile şi limitele noastre, că facem, psihologic, pacturi. Astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică. „Viaţa de lux l-a smintit pe Hemingway“ În memoriile sale, scriitorul Ernest Hemingway mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de Hadley, prima lui soţie. De ce această părere de rău? Cred că o parte din identitatea lui Hemingway regreta, dar cred că regretul său nu era legat de Hadley, ci de tinereţea lui. Regreta un eu al lui care, bătătorit de viaţă şi încercări, nu mai exista. Ce credeţi că, de fapt, a destrămat acest cuplu în Parisul anilor '20? De ce totuşi Hemingway a ales o femeie mai bogată şi a făcut acest compromis de a o înşela pe Hadley? Cred că a contat mult contextul, anii aceia tumultuoşi care ascuţeau orgoliile, ambiţiile şi graba de a fi reuşit în viaţă, care împingeau oamenii către comparaţia socială. Statutul financiar al celei de care s-a îndrăgostit Hemingway îl făcea să ocolească aşteptarea de a fi celebru şi a avea o viaţă în care sărăcia nu exista. Hemingway era nerăbdător, viaţa de lux l-a smintit şi l-a atras, era ceva departe de modestia şi răbdarea pe care o simţea trăind cu soţia şi copilul lui. El a simţit adevărata plăcere a banilor şi acest lucru l-a rătăcit de Hadley. Totuşi, Hadley nu l-a aşteptat 20 de ani, ci i-a dat lui Hemingway numai 100 de zile să se gândească ce femeie alege. Se afla Hadley la polul opus de Penelopa? Hadley este nemitică, este pămâneană, pe când Penelopa rămâne ceva irealizabil sau realizabil doar în excepţii care ne amintesc de mit şi de aspiraţiile omului de a se ridica la înălţimi, nu de a sta pe pământ. Aici apare ceva interesant, în sensul că femeile, se zice, au o ambivalenţă, sunt mai pragmatice, mai organizate, mai gospodine, dar în acelaşi timp sunt şi mai romantice şi poate idealiste. Hadley avea motive raţionale să nu aştepte să se sfârşească turbulenţele erotice ale lui Hemingway, cred că şi-a pus picioarele în apă rece şi a luat o decizie care-i ordona viaţa şi-i dădea liniştea şi siguranţa pe care ea şi le dorea. În „Moştenirea Eszterei“, Sandor Marai a descris o poveste de dragoste recuperată după 20 de ani. Totuşi, cât de mult poate mercantilul ucide dragostea? Cred că în cartea lui Sandor Marai este vorba despre partea mizeră a iubirii, când se amestecă ceva frumos, înălţător, cu abjecţia vieţii, este ca o monedă cu două feţe. Este mult realism şi seamănă puţin cu gândurile oarecum, vag, cinice ale Ludmilei Uliţkaia. Personajul Lajos este josnic, dar are o forţă de convingere, un talent de a manipula fermecător şi o inteligenţă vicleană, perversă, demnă de admirat. E greu de construit ca personaj. El stăpânea perfect mintea Ezsterei, îi întărea iluziile şi-i ocolea raţiunea. Ce exemple ne oferă bărbaţii în privinţa asteptării, cum o înţeleg ei? Poate că aici am putea vorbi despre relaţia între omenesc şi supraomenesc, între realism şi aspiraţie, dorinţă, între iluzie şi realitate. Bărbaţii par să se raporteze la realitate mai omenesc, mai realist, decât femeile, deşi şi femeile au accesul lor la realism.
Discuțiile astea, cu dublu sens din casa bunicilor, mi-au deschis apetitul spre poveștile mitologice dar oricum ei nu doreau să-mi citească, bănuiesc pentru reproducerile din interior. Dar cartea mă atrăgea chiar doar să o răsfoiesc și să o miros: coperți maro cartonate, foaie velină și mirosul acela de lipici specific... Gorgona și Hermes, toate zeitățile, cu nasuri și brațe lipsă ... Oricum dacă mai primeam ceva vești despre povești, trebuia să țin cu Atena nu cu Afrodita, așa eram atenționată de bunica. Și Doamne ferește să n-o prefer cumva pe Hera, îmi spunea tataie!
Și apoi cine știe, cum s-au fixat în mintea mea de copil care nu știa să citească, reproșurile bunicii aruncate în multele dimineți când tataie pleca în turul lui de cartier ”ca Ulise” cu diverse motivații ...
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu