Azi, totul trece prin ecrane

 

 Citeam recent un articol care rezuma unele gânduri pe care le tot am în minte. 

 Gândirea critica și logică trebuie educate pentru că nu suntem ființe raționale în mod nativ (excepțiile sunt puține). Ca animale sociale ne-am dezvoltat o inteligență socială, o inteligență emoțională dar care natural vine la pachet cu foarte multe prejudecăți și erori de înțelegere de care pentru a scăpa (pentru a le minimiza de fapt, că de scăpat e mai greu) e nevoie de un efort. Și acel efort este unul în educație, e un efort de conștientizare și mai ales de asumare. E un lucru pe care școala dar și societatea îl fac prea puțin. 

 Zilele acestea, de iarnă am răsfoit fotografiile mele vechi. Iat-o pe cea mai veche. E din 1878. Un copil, Gogu, la 5 ani în uniformă de roșiori. Mereu mă gândesc la Caragiale când o văd și la chiseaua lui cu dulceață de prune verzi. Dar oamenii din fotografii ca aceasta, cu toate că nu i-am cunoscut au pe lângă un aer de familiaritate și un mod de a (ne) comunica.

Cutia mea cu fotografii e mică față de miile de fotografii din arhivele telefoanelor. Și cu cât  sunt mai puține cu atât ele spun (îmi) mai mult. 

Mă uit, observ și îmi aduc aminte cum, ca posesori  ai unui aparat de fotografiat rusesc modern și costisitor, luam cu noi unul sau două roll-filme în concedii. Concediul era timpul când făceam de obicei fotografii. Așa că adunam mereu maxim 62 - 72 de fotografii anual. Mai adăugam câteva la câte un eveniment special, o aniversare, sau o serbare școlară. Iubesc fotografiile alb negru. Mici lucioase, mirosind a substanțe chimice. cu margini zimțuite frumos. Prin 85 - 86 am învățat de la fratele meu să le și developez, să le usuc, să le tai. Laboratorul nostru era în wc-ul cel mic, de servici, cel fără geamuri.

 Ultimele mele fotografii alb negru au fost în studioul fotografic de la Nord.  Nu mai știu cine și de ce cerea prin 1993 fotografii mari. Apoi când mi-am cumpărat casa, mama a adus un fotograf și am făcut câteva poze retușate. În total 3 poziții/12 fotografii. 

 

Totul trece prin ecrane 

Acum avem mii de fotografii în telefon, un exces vizual. Oriunde, orice este fotografiat. Nu pentru propria plăcere ci ca să alimenteze rețeaua social media... Fotografii care pot dispare într-o clipă. Fotografii care pot compromite sau înșela aparențele. Fotografii care întrec limite. Fotografii cu necunoscuți. Fotografii cu banal, cu vulgar, cu violență.

Acum totul trece prin ecrane dar mă întreb câți oameni  reîntorși în locul respectiv își mai amintesc sau dacă mai e nevoie de un prilej anume, asumat. Își amintesc emoția, nevoia, ce-au gândit, ce-au văzut? Cel mai mult mă sâcâie fotografiile/filmările făcute la Filarmonică, în timpul concertelor. Mi se pare că de fapt persoana respectivă e venită pentru acel filmuleț și nu pentru concertul în sine. 

Documentăm totul dar nu mai trăim. Documentăm ca să ce? Nu observăm că ”a face fotografii” și ”dorința de a nu ne scăpa nimic” e  tot un fel de adicție la fel ca mersul la cumpărături. Ne umplem cu lucruri inutile, ne diluăm trăirile, ne focalizăm atenția pe amănunte nesemnificative.

Acum am o întrebare? Recunoaște, faci ceva util cu multele filmări din telefon? De câte ori te-ai întors la ele? De câte ori le-ai dat mai departe?  De câte micile filmări, le-ai reascultat? Ai făcut ”curățenie” să elimini ce e surplus? Cât de des faci curățenie? La fel ca în email propriu cei cu imbox-ul plin, în telefoanele noastre zac mii de fotografii neesențiale...  un mare gunoi virtual.

Prea multe oferte și prea multă indecizie în a nu pierde doamne ferește ceva important. Dar tu ești cel important și cel care trebuie să se schimbă esențial. Dar metamorfoza nu vine neapărat  dacă ai pierdut să te pozezi cu un VIP, sau ai surprins  un nesimțit cu ocaua mică sau cine știe, ai imortalizat un asfințit miraculos.  Așa se duce viața noastră hrănindu-ne cu nevoi nenecesare?

De fapt pentru a-ți trăi și ați înțelege trăirile nu ai voie să faci prea multe fotografii. Exact, nu ai voie să le faci, ci să le prinzi în propria memorie. Așadar moderează-te! Așa cum spuneam la început inteligența emoțională se dezvoltă cu efort educativ. Poate reduci numărul, poate atunci când duci din instinct mâna la telefon data viitoare, renunți să faci acel gest. De ce? Tocmai ca să ființezi...

 

 ***

PS o postare ( din Facebook) cu ceva legat de temă

 

Aparține actriței  Maiei Morgenstern (18 ian 2024)

Iată! Mi-a venit o altă ideiuță!

Se întâmplă așa:

La sfârșitul (unor) spectacole, evenimente, întâlniri, mai ales atunci când se întâmplă în provincie, publicul, oamenii - de toate vârstele, din toate mediile sociale, din toate sferele, îmi solicită - nu de puține ori poze. Mă roagă să fac fotografii.

De la "Faceți o poză și cu mine, soția, prietenul, copilul etc" și până la telefonul sub nas și...asta e! Facem poze! Facem fotografii. Uneori, regăsesc aceste fotografii în mediul online.

Uneori, mă bucur. Alteori...tot mă bucur. După un spectacol/eveniment se poate întâmpla sa fiu ciufulită, obosită, transpirată sau înfrigurată, nemachiată, cu ochii roșii, cu fularul răsucit, cu geanta/rucsacul atârnând, cu ochelarii strâmbi. Sau mai știu eu ce și când. Uf, că numai de poză nu arăt eu acuma! Ce mai, nu arăt bine deloc! Ba chiar, dacă e s-o zicem p' a dreaptă, arăt ca o arătare... Știu, știu: sunt foarte severă cu mine însămi! Nu mă îmbăt cu apă rece!

Și totuși, facem poze! Stau la poză, stau cu drag. Da, fac poze cu drag. Iar zâmbetul meu, chiar dacă arată chinuit...e al meu. Și mi-e drag dacă pot să fac o bucurie, să las o amintire. Plăcută, sper eu.

De aceea, zic și eu:

Hai să punem aici poze cu "După spectacol"!

Bune rele, cum or fi!

Acum, după ce a trecut ceva vreme, tare mă bucur să le văd.

Vă mulțumesc!

.