”Trebuie să le fim recunoscători, oamenilor care ne fac fericiți, sunt acei grădinari fascinanți care fac din inima noastră o floare”. ( M. Proust)
Au devenit prieteni cu mine, fără să le pese că sunt un simplu grădinar. Erau prietenii mei, fără să le pese că sunt femeie, singură, de altă religie, fără să-mi judece chipul sau kilogramele, anii, educația, fără să verifice dacă suntem din aceleași clase de bogăție sau că aparținem unor caste diferite sau că locuim în orașe diferite sau chiar că venim din țări diferite; nu i-a interesat că aveam situați sociale diverse și mai ales drumuri care normal nu ni s-ar fi putut încrucișa. Pur și simplu, ne-a legat viața. Cu unii mai mult, cu alții mai puțin fără ca această cuantificare să aibă vre-un rol în adâncimea relațiilor noastre.
Întâmplările’s grele și s-au strâns buluc uneori nici nu mai au limite clare dacă au fost aievea sau pur și simplu doar ni le-am imaginat. Iar evenimentele, ele, deveneau în cele din urmă fericite chiar dacă luni sau chiar ani întregi de întâmplări împreună, ne treceau prin toate furcile iadului. Am simțit cumva că viața ne făcuse “frați de cruce” iar asta înseamnă că undeva gândurile și emoțiile și sentimentele au devenit atât de strâns legate încât ele sunt ca o nouă rădăcină de suflet.
Apoi, nu se știe din ce cauze, de fiecare dată altele, mereu mai multe, ei, au plecat în cele 4 colțuri ale zării. Unii pentru totdeauna. Unii temporar. La început, eram uimită. Cât de mulți plecau! Parcă se făcuse un vid în jurul meu. Cum se îndepărtau... . Deja, în glumă, spuneam că cine e prieten cu mine va primi oportunitatea de a ajunge în cel mai îndepărtat colț al Pământului. Și că mai ales o să-i meargă bine. Și că mai ales, o să știe că a ales bine. Cel mai bine. Câțiva s-au întors atât de schimbați că păreau mai departe decât cei de dincolo de oceane.
M-a cuprins disperarea, mai apoi! Mi se împuținau prieteni văzând cu ochii... Întindeam de legăturile noastre reciproce, de întâmplările adunate. Țineam la povestiri, curgeau scrisorile, telefoanele, emailuri, revederile, promisiunile, ne făceam promisiuni de revederi online...
Știu acum, că sufletele noastre au rămas împreunate fiind ele împresurate de adevăruri adânci, de gânduri grele și pline de mustul fertilului, chiar dacă nu mai știm unul de altul decât la câțiva ani odată. Înțeleg că sufletul nostru nu a împietrit și că legătura încă e verde. La fel ca seva unui copac, ea urcă când e propice și coboară ca să fie rezervă la nevoie. Asta e un lucru bun, trăinicia asta mi-a demonstrat ca îmi alesesem bine prietenii ...
Când plecau, aveam obiceiul ultim, să le întind în dar o floare. Un “fel de floare” din grădina inimii mele. O floare nemaivăzută. Închipuită. Imaginată. Cu o rădăcină comună, dar care exista pentru amândoi; prinzând rădăcină undeva în divinul cu care ne legasem. Când floarea noastră înflorea, prin ea eram alături de acel prieten. Pe o lungime de undă, unde nu exista nici distanță, nici timp în stare să despartă, nici nepăsare căci divinitățile pe care se întemeiază unitatea noastră nu se poticnesc în fața zidurilor sau a mărilor sau a țărmurilor. Sau a uitării. Iar când ne revedeam primul, dar chiar primul lucru pe care ni-l povesteam în imaginația noastră, plini de mândrie, era despre floarea aceea. Și așa își aduceau aminte că eu eram grădinar. Noi am încărunțit, fiecare pe alt meleag dar floarea mea îmbobocește alături de fiecare din prietenii mei și chiar de copiii prietenilor mei.
Nu, nu mă hrănesc din amintiri doar uneori mai punctez legătura dintre noi când îmi clătesc inima și mintea.
Iar acum? Nu mai știu pe unde-mi sunt marginile acelei grădinii a mea în care surprind neîncetat o nouă tranșă de boboci. Grădina mea e neînchipuit de mare, bobocii, niciodată prea mulți.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu