„Eleonora de Aquitania a avut o viață extraordinară: a fost regina Franței și apoi a Angliei, a participat la a doua Cruciadă alături de soțul său, a trăit mai mult de 80 de ani și a avut zece copii, inclusiv renumitul Richard Inimă de Leu.” (din cartea „ Eleonora de Aquitania” de mai jos) .
Eleonora sau Aliénor a fost una dintre cele mai influente și fascinante femei din Evul Mediu. S-a născut în 1124, a moștenit Ducatul de Aquitania, una dintre cele mai bogate regiuni ale Europei (la graniță cu Spania și Oceanul Atlantic). Deși limba ei nativă a fost dialectul local poitevin, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Eleonora a fost o persoană extrovertită și plină de viață, inteligentă, puternică și cu multă voință.
În primăvara anului 1130, când avea doar șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Eleonora a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitaniei în aceea perioadă era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța; Gasconia și zona Aquitania, împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței moderne.
După moartea tatălui ei, Eleonora, în vârstă de 15 ani a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai eligibile moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele ei. William i-a solicitat regelui să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă. Regele, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și având disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească imediat moștenitorul cu ducesa ca să aducă Aquitania ca perlă a coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea Franței și a dinastiei Capețienilor.
Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou și a Eleonoroei a durat doar câteva zile pentru că doar după 6 zile de la nuntă, la 1 august, tatăl acestuia, regele Ludovic al VI-lea moare de dizenterie; Ludovic a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Eleonora au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137). Cu toate acestea, căsătoria s-a dovedit a fi nefericită și ea a fost anulată în 1152 pentru consangvinizare după 15 ani împreună și 2 copii. Cei doi soți erau veri de gradul IV sau V. E o întreagă Epopee povestea celei de-a doua Cruciade, a eșecului acesteia și peripețiile armatei franceze spre Țara Sfântă cât și certurile cu Papii timpului Unul din lucrurile consemnate în cronice este faptul că (și) ea a condus armata.
Ca Regină a Franței ea a făcut multe schimbări la Curte și evident aristocraților mai în vârstă nu le-au plăcut aceste schimbări. În primul rând, au condamnat ținutele ”occitane” ale reginei, care li s-au părut parizienilor prea „îndrăznețe” și chiar provocatoare. În al doilea rând, deși regina cunoștea dialectul Lang d'Oil adoptat în Ile-de-France, limba ei maternă era încă dialectul Languedoc (Lang d'oc). În schimb, mulțumită Eleonorei, printre tinerii nobili ai Parisului, a început să se răspândească rapid moda romanțelor cavalerești și a cântecelor curtenești ale trubadurilor, modă ce i-a făcut să turbeze pe vârstnicii aristocrați.
Ea și-a exprimat, de asemenea, dorința de merge în Cruciadă pentru a primi binecuvântări, pentru că cuplul a avut primul copil doar după 8 ani de la căsătorie, o fiică Maria. Regele a fost nevoit să accepte acest lucru pentru că cavalerii din Aquitania nu au fost de acord să plece în Palestina decât conduși de ducesa lor. Eleonora de pe atunci era privită de cavalerii ca o zeiță nu numai ca Regină. Trebuie spus că Eleonora nu a fost prima soție care și-a însoțit soțul într-o cruciadă - predecesorii ei au fost soțiile lui Baldwin de Boulogne și Raymond de Saint-Gilles. Exemplul ei a fost apoi urmat de soțiile conților de Blois, Flandra, Toulouse și Burgundia. Inclusiv fiul ei, Richard Inimă de Leu a fost însoțit în următoarea cruciadă de sora sa Joanna și de soția sa Berengaria. Dar să ne întoarcem la frumoasa regină și tovarășii ei. Nikita Choniates a scris mai târziu despre armata cruciaților francezi:
„În oștile lor erau și femei, călare ca adevărați războinici, îmbrăcate în haine bărbătești, înarmate, ca bărbații, cu sulițe și având armuri; aveau o înfăţişeare războinică și păreau mai curajoase decât amazoanele.”
Și, potrivit cronicarilor:
”însăși regina Eleonora i-a inspirat adesea pe soldați, apărând în fața lor într-un costum de amazoană - cu pieptul deschis.„
Pe de altă parte, femeile au fost considerate vinovate de eșecul celei de-a II-a Cruciade. S-a explicat acest lucru nu prin nevoia doamnelor obișnuite cu confortul, ci prin pedeapsa lui Dumnezeu pentru scăderea în armata cruciată a moravurilor și moralității.
Eleonora naște și o a doua fiica în drumul de întoarcere dar este acuzată de anturajul regal că ea este de vină pentru faptul că nu există un moștenitor așa că este fericită cu decizia divorțului.
2 ani mai târziu, Eleonora s-a recăsătorit cu ducele de Normandia. Deși era foarte fericită ca persoană divorțată a decis să se căsătorească ca să nu se mai repete episoadele încercărilor de răpire și o eventuală căsătorie forțată. A doua căsătorie a avut loc în 1154, de data acesta cu un alt văr de gradul II, Henric al II-lea.
Legenda zânei Melusine a fost asociată cu familia Plantagenet, iar această poveste, desigur, ar fi trebuit să atragă atenția ducesei de Aquitaine. Tradiția susține că soția contelui Fulk de Anjou, strămoșul tuturor Plantageneților, ar fi fost Melusina, fiica regelui Ierusalimului Baldwin al II-lea și nepoata celebrei zâne Morgana, care ar fi știut să se transforme într-un șarpe.
Nunta Eleonorei cu Henric ai II-lea, desigur, a fost o provocare pentru fostul ei soț, Regele Ludovic VII-lea pentru că ducele normand era vasalul regelui francez și ar fi trebuit să ceară permisiunea stăpânului său. Evident că Ludovic s-ar fi opus acestei căsătorii dar nu din cauza geloziei ci pentru că exista pericolul unificării Normandiei cu Aquitania&Gasconia.
Henric avea doar 19 ani și soța sa peste 30. Faptul că au avut 8 copii vorbește clar despre atracția pe care a simțit-o reciproc. Ultimul născut a fost Ioan Fărădețară pe la 42 sau 44 de ani. Primul soț al lui Eleanor, regele francez Ludovic al VII-lea, a intrat și el într-o nouă căsătorie, dar a doua soție nu a putut da naștere moștenitorului tronului. Totuși, a treia lui soție născut un fiu, viitorul rege Filip II Augustus - cel mai mare dușman al lui Richard Inimă de Leu.
Eleonora a fost o regină activă și ambițioasă. Probabil faptul că Henric a mai avut și alți, mulți, diverși copii nelegitimi nu au făcut viața cuplului mai ușoară. Chiar Eleonora înduioșată de povestea unuia dintre ei l-a crescut la curtea ei. Dar ea a susținut aspirațiile copiilor ei și s-a opus soțului, cu care a intrat în conflicte deschise în 1173. Pentru acestă sfidare a fost închisă timp de șaisprezece ani, până la moartea lui Henric în 1189. Eliberată de fiul ei Richard, ajuns rege, ea și-a reluat rolul de regină mamă și ducesă de Aquitania. S-a ocupat de politica și diplomația ducatului francez. A murit în 1204, la vârsta de optzeci de ani și a fost înmormântată în abația din Fontevraud. A supraviețuit tuturor tuturor copiilor ei dar chiar având 79 de ani, umbla prin Spania să pregătească nunți regale, impunându-se ca un bun diplomat pentru nepoții ei ajunși să conducă regate.
Sursele documentare și cronologice, mărturiile artistice și literare urmăresc profilul Eleonorei nu numai ca regină și mamă de regi ci și patroană și poetă, care a contribuit la dezvoltarea culturii curtenești și a modalității respectului și iubirii trubadurilor. Citindu-i istoria putem reflecta la modalitățile în care femeile au modificat istoria chiar și în Evul Mediu întunecat.
***
„Curtea iubirii” din Poitiers (1168–1173)
Palatul Poitiers a fost sediul conților de Poitou și ducilor de Aquitania din secolele al X-lea până în secolele al XII-lea. Aici existau/erau invitați curteni foarte culți și influența Eleonorei a inspirat multe povești despre flirt, curtare, povești ce s-au răspândit în secolele următoare pe tot cuprinsul Europei. A fost patroana unor scriitori importanți precum Robert Wace, Benoit de Sainte - Maure și Bernart de Ventadorn.
Eleonora și fiica ei Marie au îmbinat și au încurajat idealul trubadurilor, cavalerismului și a dragostei la Curtea sa. În cartea Capelanului Andreas se povestește despre curtea din Poitiers. El susține că Eleonora, fiica ei Marie, Ermengarde vicontesa de Narbonne și Isabelle de Flandra formau ”o curte de judecată” unde se ascultau certurile îndrăgostiților și acționau ca un juriu despre toate actele dragostei romantice. El înregistrează vreo douăzeci și unu de cazuri. Cea mai faimoasă dintre povești și cea mai citată fiind problemă pusă femeilor nobile cu privire la dragostea adevărată și dacă ea poate exista în căsătorie. Potrivit lui Andreas Capellanus, femeile au decis că nu era deloc probabil ca dragostea să existe în timpul unei căsătorii impuse. Unii susțin că acest fel de tribunal a existat iar alții spun că acest lucru nu era decât un ”joc de salon”.
https://en.topwar.ru/193132-alienora-akvitanskaja-koroleva-rycarej-trubadurov-i-kurtuaznoj-ljubvi.html
https://evenimentulistoric.ro/a-fost-celebra-regina-eleanor-de-aquitania-in-spatele-rebeliunii-impotriva-lui-henric-al-ii-lea.html
https://www.youtube.com/watch?v=qAP7OHmBcZY
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu