piper , flori de rozmarin și zahăr

   ·
Istoria piperului  începe foarte devreme, ajungând în Mesopotamia în anul 2000 î.Hr. De acolo, grație perșilor și fenicienilor, a ajuns în Marea Mediterană, apoi în Grecia și la Roma. Aici s-a dovedit a fi cel mai scump condiment dintre toate, atât de mult încât a fost considerat monedă de schimb și posibilitate de investiție. 

În secolul I, s-au construit depozite speciale și, potrivit legendei chiar și un drum consular, Via Domiziana, pentru a-i grăbi transportul de la portul Pozzuoili spre Roma. Piperul lung era și mai scump.

 Din aceiași plantă se produc trei tipuri de piper.

Piperul negru știut de toți este cel recoltat la începutul maturării care este apoi fermentat și uscat; piperul alb, despre care în Evul Mediu se credea a fi fructul necopt. De fapt el se recoltează în schimb când este complet copt apoi este înmuiat pentru a-și pierde învelișul semințelor și rămâne partea albă. Piperul verde acestea reprezintă boabele necoapte și nu era folosit în perioada medievală.

Piperul lung (pipalli) este mult mai puțin cunoscut, e este format din boabe mici lipite sub formă de conuri. Se recoltează înainte de maturare și se usucă. Are un parfum delicat de vanilie.

 

 Rozmarinul sau „roua mării”, în Evul Mediu se numea planta vânătorului pentru că era folosită pentru a aroma marile proțapuri cu carne de vânat. Datorită proprietățile sale digestive, intră în prepararea sosurilor și salatelor.

În secolul XV era renumită salata de deschidere a meselor din flori de rozmarin. Pentru astm și reumatism. Adică flori de rozmarin, ulei, oțet, și sare.

Din manuscrisul ”Ser Pace și Masetto” de Gentile Sermini sec XVI

 

Zahărul în timpul Renașterii avea reputația de a te face ”puternic” așa că toți luptătorii mâncau cantități mari din acest produs foarte scump. El se folosea chiar și la decorațiunile meselor de sărbătoare ale nobilimii. Îl puneau în sosuri sau în umplutura unei plăcinte, dar și pentru a presăra preparatele înainte de a le servi, precum salate, carne, peste. Imaginați-vă o rață umplută cu preparate amestecate cu zahăr și presărată cu zahăr.

Dulcețurile, pastele de fructe, drajeurile devin în aceea perioadă ceva obișnuit la Curtile Europene și sunt adesea expuse pe mese în forme extravagante: castele, piramide...

Acest gust pentru zahărul din trestie poate fi explicat printr-o atracție pentru o marfă exotică și încă rară, care se deosebește de banal prin cheltuieli ostentative.

Georg Flegel (1566-1637) - Natura moartă cu zahăr.